III.11. Nordul Europei
SECOLELE VIII-XVI
În sec. VIII, din Scandinavia, vikingii
au navigat de-a lungul coastelor Europei. Au pornit ca războinici şi piraţi,
dar mai târziu au devenit comercianţi şi colonişti. Regatele Norvegiei,
Danemarcei şi Suediei au luat naştere în Scandinavia în secolele IX-X, sub
influenţa covârşitoare a creştinismului. Regii s-au confruntat permanent cu
opoziţia unei nobilimi puternice. Chiar şi după unirea celor trei regate
nordice sub acelaşi sceptru pentru trei secole (XIV-XVI) prin Uniunea de la
Kalmar (1397), punctele slabe ale structurii statale au persistat, uniunea s-a
destrămat.
Vikingii şi Regatul Norvegiei
Navigatori îndrăzneţi, vikingii au
dominat pentru un timp mările din jurul Europei. Norvegia a cunoscut apogeul
din sec. XIII până în anul 1387, când a căzut sub dominaţie daneză.
Locuitorii Scandinaviei de la începutul
Evului Mediu erau denumiţi vikingi, varegi sau normanzi, deşi nu erau uniţi
etnic sau politic. Cu timpul, mai multe grupuri şi-au părăsit patria din lipsă
de resurse sau din cauza unor schimbări politice, dar şi din dorinţa de
aventură. Progresul înregistrat de vikingi în construcţia de nave le-a permis
să întreprindă incursiuni de atac şi jaf de-a lungul coastelor europene şi să
pătrundă în interiorul continentului pe cursul râurilor. Comerţul era important
pentru ei, după cum o dovedesc porturile comerciale pe care le-au înfiinţat,
cum este Haithabu din nordul Germaniei. Vikingii s-au transformat în colonişti
şi fondatori de imperii în Anglia, Irlanda, Normandia şi Rusia. Ei au ajuns în
Islanda şi Groenlanda, iar în jurul anului 1000 o expediţie condusă de Leif
Eriksson a atins coasta Americii de Nord.
În patria vikingilor, influenţa tot mai
mare a regilor a diminuat vechea autonomie şi independenţa clanurilor.
Oponenţii noilor regate se alăturau de obicei emigranţilor. Harald I Păr-Frumos
a fost cel dintâi care a unificat regatele norvegiene, în jurul anului 870. Creştinismul
a ajuns în Scandinavia, fiind introdus cu forţa pe alocuri. În sec. XI, Olaf I
Tryggvason şi Olaf II Haraldsson (Sfântul Olaf) au folosit Biserica pentru a
promova centralizarea statului. La fel ca şi în alte părţi ale Europei, în sec.
XII au apărut controverse legate de numirea clericilor. Sverre Sigurdsson a
reuşit să reconsolideze monarhia până în 1202. În timpul domniei nepotului său,
Haakon IV cel Bătrân, norvegienii şi-au impus dominaţia în 1261 asupra
Groenlandei şi a Islandei un an mai târziu. Vreme de secole, Islanda fusese
condusă de Althing, adunarea bărbaţilor liberi în care se discutau chestiuni
politice şi juridice. În anul 1319, familia Folkung din Suedia a moştenit
Regatul Norvegiei, iar în anul 1380 acesta a ajuns pe cale ereditară în
stăpânirea reginei Margareta I a Danemarcei, ambele rămânând unite până în
1814.
Danemarca şi Suedia
În Uniunea de la Kalmar, Danemarca
încearcă să domine regiunea însă întâmpină o opoziţie acerbă, mai ales din
partea Suediei.
Dezvoltarea regatului danez începe odată
cu Gorm cel Bătrân, care, în anii 940, îi cucereşte pe vikingii din Haithabu.
Fiul său Harold II Dinte Albastru, îl urmează în anul 950, însă este ucis în
986 de fiul său, Sweyn I Forkbeard. Sweyn şi fiul acestuia, Canut cel Mare cuceresc
Anglia şi Norvegia, punând astfel bazele unui regat măreţ pe coastele Mării Nordului.
Însă, la câţiva ani după moartea lui Canut, în anul 1035, Anglia şi Norvegia îşi
recâştigă independenţa.
În secolele XI-XII, Danemarca este
slăbită de luptele succesiune. Începând cu anul 1157, Valdemar cel Mare reuşeşte
să cucerească teritoriile din nordul Germaniei şi de pe coasta Mării Baltice,
însă fiul său, Valdemar II, este înfrânt de către prinţii Germaniei de Nord şi
de oraşul hanseatic Lübeck în bătălia de la Bornhoved din 1227. După Războiul
Hanseatic, Valdemar IV Atterdag este obligat să îndeplinească pretenţiile Ligii
Hanseatice, prin Tratatul de la Stralsund din anul 1370. Fiica sa, Margareta I,
văduva regelui Haakon IV Mangusson al Norvegiei şi Suediei, asigură coroana
fiului său Olaf; după moartea acestuia în anul 1387, preia ea însăşi regatul. În
anul 1397, uneşte cele trei regate în Uniunea de la Kalmar.
Istoria monarhiei suedeze începuse în
anul 980, odată cu Erik III Bjornsson. Fiul acestuia, Olaf Skotkonung III este
botezat în 1008. Cu toate acestea, întreaga perioadă a Evului Mediu târziu este
caracterizată prin ciocniri cu facţiunile noncreştine ale populaţiei şi prin
luptele pentru tron între dinastiile rivale. În anul 1250, Casa de Folkung
preia tronul. Fondatorul acesteia, Birger Jarl, regent al imperiului,
desăvârşeşte cucerirea Finlandei, care fusese Suedia într-o măsură mai mare
decât Norvegia este afectată de dominaţia daneză din interiorul Uniunii de la
Kalmar. Nobilimea suedeză se răscoală împotriva urmaşilor Margaretei I a
Danemarcei, mai ales împotriva regilor Casei de Oldenburg, care domneau după
anul 1448. Această stare de frământare ia sfârşit în anul 1523, când Gustav I
Vasa, regele Suediei, se desparte de Danemarca.
Liga Hanseatică
Lübeck şi alte oraşe comerciale s-au
unit în secolele XII-XIV, formând Liga Negustorilor Hansei. Liga Hanseatică
menţinea puncte comerciale comune, apăra drumurile corăbiilor lor comerciale
(aşa-zisele coguri) împotriva atacurilor piraţilor şi intervenea în politica
internă a ţărilor vecine pentru a obţine mai multe concesii favorabile. Puterea
din ce în ce mai mare a statelor nord-europene şi reorientarea, în sec. XVI, a
principalelor rute comerciale din Marea Baltică spre Marea Mediterană şi
Oceanul Atlantic au dus la declinul Hansei.
