II.5. Iudeea şi Arabia înainte de sosirea romanilor

  08:17    

CCA 1100 Î.HR.-136 D.HR.

În 539 î.Hr., la încheierea exilului din Babilon, evreii s-au întors în Palestina şi au creat un regat guvernat de preoţi, ce va fi preluat apoi de către Macabei. Irod cel Mare a fost primul care a format un stat condus de laici. Vechile regate arabe au prosperat de pe urma Drumului Tămâii, cale comercială ce lega India şi Golful Persic de Marea Mediterană. Aceste state, precum şi cel al nabateenilor din Petra, au acumulat bogăţii şi au cunoscut un progres cultural remarcabil. Ulterior, Petra a fost cucerită de romani, iar Arabia de Sud de către sasanizi.

Palestina de la dominaţia persană la conducerea Macabeilor

După revenirea din Babilon, evreii au reuşit să îşi păstreze autonomia culturală şi religioasă sub mai multe guvernări. Macabeii au fost cei care au instaurat prima monarhie în care marele preot era şi rege.

Când regele persan Cirus II a cucerit Babilonul în 539 î.Hr., a pus capăt „captivităţii babiloniene" a evreilor luaţi prizonieri de către Nabucodonosor II în 588 î.Hr. Majoritatea evreilor s-au întors în apropierea Ierusalimului, unde au ridicat un altar lui Yahve. Ei au intrat în conflict cu samaritenii şi cu vechii iudei care se stabiliseră în regiune. Evreii au reuşit de abia în 520-515 î.Hr. să reinstaureze cultul lui Yahve în Ierusalim, sub un mare preot, care era în acelaşi timp şi conducătorul politic.

Palestina a rămas o provincie a Imperiului Persan până în 332 î.Hr., când Alexandru cel Mare a inclus-o în imperiul său aflat în expansiune. După moartea acestuia, din 301 regiunea a intrat sub controlul Ptolemeilor din Egipt, care au acordat evreilor libertate religioasă totală. La începutul sec. III î.Hr., cultura iudaică a cunoscut o puternică elenizare. Palestina şi Fenicia au căzut în 198 sub dominaţia seleucidului Antioh III al Siriei, care le-a confirmat libertatea religioasă şi constituirea. Fiul său, Antioh IV Epiphanes, şi-a schimbat politica. El a intervenit în conflictele dintre familiile de preoţi evrei, a încercat să introducă cultul seleucid şi a jefuit templul din Ierusalim în 168 î.Hr. Evreii s-au răsculat, dar au fost înfrânţi şi în templu a fost ridicat un altar închinat lui Zeus. Familia Macabeilor i-a răsturnat pe marii preoţi şi a pornit o nouă revoltă.

Iuda Macabeul („ciocanul") i-a alungat pe seleucizi din Ierusalim şi a reinstaurat cultul lui Yahve în 164. Urmaşii săi şi-au extins dominaţia peste întreaga Iudee, au decis ca succesiunea în postul de mare preot să fie ereditară şi au iudaizat regiunile Samaria, Idumaea şi Galilea.

Luptele pentru putere din sec. I î.Hr. au constituit pretextul de care au avut nevoie romanii pentru a interveni în Iudeea şi a-l întrona pe Hyrcanus II (76-40 î.Hr.), căruia i-au acordat puteri restrânse. După ce regele macabeu Antigonos Mattathias s-a aliat cu parţii, în 37 î.Hr., el a fost capturat şi executat de către romani.

Irod cel Mare şi descendenţii săi

Irod cel Mare i-a înlăturat pe Macabei de la putere, a preluat tronul şi s-a aliat cu Roma. După înăbuşirea revoltelor evreilor, Iudeea a devenit definitiv o parte integrantă a Imperiului Roman.

Irod cel Mare provenea dintr-o familie loială romanilor: tatăl său, Antipater, fusese numit procurator al Iudeei de către Iuliu Cezar. Irod i-a înlăturat pe Macabei şi a preluat tronul în 37 î.Hr. Deşi Irod s-a căsătorit cu prinţesa Mariamne, care aparţinea dinastiei Macabeilor, domnia sa a fost una laică, după modelul roman. Irod i-a eliminat pe misionarii fanatici din ţară, punând capăt intrigilor de la curte şi reuşind astfel să menţină pacea. Economia Iudeei a prosperat, după cum o dovedesc şi proiectele construcţiilor monumentale. A reconstruit templul, dar nu a reuşit să îi unifice cultural pe evrei. În timpul domniei sale s-a născut Isus Hristos.

La moartea lui în anul 4 î.Hr., regatul a fost împărţit între cei trei fii ai săi, tetrarhii. Unul dintre ei, Irod Antipas (care a domnit între 4 î.Hr.-39 peste Galileea şi Pereea), a rămas faimos pentru căsătoria cu nepoata şi cumnata sa Irodiada şi pentru dansul pe care l-a executat fiica sa vitregă, Salomeea pentru a primi capul lui Ioan Botezătorul. Nepotul său, Irod Agrippa I, a domnit din nou între anii 41-44 peste regatul unificat din vremea lui Irod cel Mare, bucurându-se de susţinerea evreilor şi a romanilor.

În anul 66, zeloţii evrei s-au ridicat împotriva dominaţiei romane. Regele de la acea vreme, Agrippa II, deşi evreu, fusese crescut la Roma şi i-a susţinut pe romani împotriva zeloţilor. Pentru a înăbuşi răscoala, împăratul roman Titus a fost nevoit să invadeze Ierusalimul şi să ordone distrugerea templului în anul 70. Ultima fortăreaţă a zeloţilor, Masada, a căzut în anul 73. După luptă toţi cei rămaşi în viaţă s-au sinucis. Iudeea a devenit provincie romană cu o autonomie limitată, pe care a pierdut-o integral după răscoala din anii 132-135, sub conducerea comandantului militar evreu Simon Bar Kokhba, care a marcat momentul naşterii statului independent Israel. Evreii au fost alungaţi din Iudeea de către romani trei ani mai târziu, find nevoiţi să trăiască mult timp în diasporă.

Răscoala lui Bar Kokhba

Simon Bar Kokhba („fiul stelei") a condus ultima răscoală a evreilor împotriva romanilor în anul 132. Motivul l-a constituit interzicerea circumciziei şi încercarea romanilor de a ridica în Ierusalim un templu dedicat lui Jupiter. Bar Kokhba a cucerit Ierusalimul şi a domnit ca „prinţ al Iudeei", asumăndu-şi caracteristicile mesianice prezente în vechile legi iudaice. În anul 135 a fost înfrânt de romani la Bethar. Evreilor li s-a interzis ulterior să mai intre în Ierusalim.

Regatele din Arabia de Sud

Regatele din sudul Arabiei au prosperat de pe urma comerţului cu caravane pe Drumul Tămâii. În sec. I d.Hr., himyarii din Saba şi-au impus controlul asupra întregii regiuni.

Începând cu al treilea mileniu î.Hr., Peninsula Arabia, locuită încă din Paleolitic, a fost leagănul triburilor semite. Aceste populaţii au fost numite generic „arabe" şi au fost menţionate în sursele asiriene chiar din sec. IX î.Hr. Deşi centrul deşertic al peninsulei era traversat doar de nomazi, mai multe regate s-au ridicat din oraşele aflate în sudul cu o climă mai blândă (Yemenul şi Omanul de astăzi, situate în zona de coastă). Foarte de timpuriu, arabii au construit sisteme de irigaţie precum barajul de la Marib, şi au profitat de pe urma comerţului cu tămâie. Caravanele şi rutele lor comerciale maritime legau Golful Persic cu India sau chiar cu China. Tămâia, smirna şi mirodeniile au ajuns în regiunea mediteraneană trecând prin popasurile de caravane păzite de ostaşi şi traversând oraşele ridicate pe dealurile stâncoase.

Imperiul din Saba, aflat în sudul Arabiei, a apărut în sec. X şi avea capitala la Marib. El a fost condus la început de preoţi-regi, iar începând cu sec. V î.Hr. de către regi. Vizita făcută de regina din Saba regelui Solomon, după cum este aceasta prezentată în Vechiul Testament, dezvăluie relaţiile comerciale existente între Israel şi sudul Arabiei. Un alt stat menţionat în inscripţii datând din sec. X şi IX î.Hr. este Qataban, cu capitala la Timna. El a atins apogeul în sec. II î.Hr., dar a fost cucerit de hadramauţi în jurul anului 20 d.Hr. Regatul hadramauţilor, cu capitala la Shibam, a început să se facă remarcat la începutul sec. I d.Hr., şi după 50 domina toată Arabia de Sud-Est.

În acea perioadă, regatul din Saba, aflat sub himyariţi, reîncepea să câştige teren. Himyariţii au făcut din fortăreaţa stâncoasă Zafar noua lor capitală şi i-au învins pe hadramauţi. Astfel, la începutul sec. IV d.Hr., ei şi-au impus controlul asupra întregii Arabii de Sud. După distrugerea Ierusalimului în anul 70, regatul lor a adăpostit un număr mare de evrei, iar din sec. IV, şi comunităţi întregi de creştini.

Himyariţii întreţinuseră la început relaţii bune cu abisinienii creştini, dar persecuţia creştinilor de către ultimii conducători himyariţi, care preferau religia iudaică, a determinat un atac al abisinienilor în anul 525. Regatul a fost apoi cucerit în anul 575 de către Sasanizii din Persia.

Nabateii din Petra

Regatul Nabateilor a prosperat datorită poziţiei sale pe Drumul Tămâii. În sec. II î.Hr. devenise deja o forţă în regiune, dar în 105 d.Hr. a fost ocupat de guvernatorul roman al Siriei, Cornelius Palmea, cea mai mare parte a sa fiind transformată în provincia romană Arabia.

Nabateii au migrat în sec. IV î.Hr. din Peninsula Arabia în teritoriul ocupat astăzi de Iordania. Ei au fondat Petra (în prezent Wadi Musa) într-un bazin de gresie roşie, accesibil doar printr-o trecătoare îngustă. Până în sec. II î.Hr. nu au manifestat ambiţii politice în valea lor retrasă rămânând la ocupaţiile lor obişnuite de păstori, călăuze de caravane şi negustori. Au întreţinut relaţii bune cu Egiptul, cu Persia şi cu Grecia. Nabateii controlau o porţiune importantă a Drumului Tămâii şi au săpat depozite de mărfuri şi alimente în stâncile din jur.

Unele dintre acestea au devenit în timp locuinţe cu mai multe etaje, necropole şi altare unde erau adoraţi idoli de piatră şi mai târziu conducători zeificaţi. Nabateii au creat o ceramică fin decorată, mult căutată în Orient. Ei au trecut la o politică de expansiune în sec. II î.Hr. Regii lor s-auimplicat cu prudenţă în luptele pentru putere ale Seleucizilor şi Ptolemeilor, ajutându-i pe evrei în timpul răscoalei lor antiseleucide din 164 î.Hr.

O schimbare de politică a fost adusă de Aretas III, care a cucerit de la Seleucizi jumătate din Palestina când romanii au ameninţat că vor riposta în forţă. Aretas III a reuşit cu toate acestea să îşi extindă regatul de la Damasc în nord până în Egipt în vest.

Aretas IV (9 î.Hr.-49 d.Hr.) a pornit o campanie în Iudeea, învingându-l pe Irod Antipas, care divorţase de soţia sa, fiica lui Aretas, pentru a se căsători cu nepoata sa, Irodiada. Aretas a întreţinut relaţii bune cu romanii. Mai mult, prin ridicarea unui apeduct şi a unui amfiteatru la Petra, el să reuşit să îmbine stilurile arhitecturale nabatean, grec şi roman, folosind gresia ca material de construcţie. Acestea s-au păstrat până în zilele noastre. Moartea regelui Nabateilor Rabel II (70-105) a oferit pretextul de care aveau nevoie romanii pentru a invada regatul în 105 şi pentru a distruge Petra. Împăratul Traian a inclus regiunea în provincia romană Arabia.

Petra redescoperită

Petra a devenit capitala provinciei romane Palestina Tertia în 106, fiind şi scaun episcopal creştin până în sec. IV. După invazia arabilor în sec. VII, oraşul a decăzut şi a rămas complet uitat în valea stăncoasă inaccesibilă, până la redescoperirea sa în 1812 de către orientalistul elveţian Johann Ludwig Burckhardt, care s-a bazat în căutările sale pe legendele auzite de la unii nomazi din zonă. Face parte din patrimoniul cultural universal.