II.4. Ascensiunea şi declinul unei puteri mondiale: de la Macedonia la diadohi

  08:15    

SEC.VII-I Î.HR.

La început, grecii i-au ignorat pe macedoneni, considerându-i „pe jumătate barbari", folositori doar pentru că îi apărau de invaziile dinspre nord. În sec. V î.Hr. însă, macedonenii s-au unit sub doi conducători puternici, Alexandru I şi Archelaos, iar în timpul lui Filip II au preluat supremaţia în Grecia. Pornind din Macedonia, Alexandru cel Mare, fiul lui Filip II, a cucerit toată lumea cunoscută la acea vreme. Cu toate acestea, imperiul construit de el s-a destrămat odată cu moartea sa. Succesorii săi, diadohii, au răspândit cultura elenistică în tot imperiul şi în Orientul Apropiat şi Mijlociu.

Ascensiunea Macedoniei

Începând cu sec. V î.Hr., conducătorii macedoneni au reuşit să creeze un stat relativ unificat. Macedonia a putut astfel să îşi sporească influenţa şi să devină o mare putere.

La începuturile sale, Macedonia, situată la nord de Grecia, nu a influenţat în nici un fel civilizaţia greacă. Populaţia sa, alcătuită în marea ei majoritate din ţărani, vorbea un dialect aparte şi nu se considera greacă. Istoria timpurie a Macedoniei a fost caracterizată de conflicte cu ilirii şi tracii, vecinii săi din nord şi sud. În sec. VII î.Hr., dinastia Argeazilor a preluat puterea în Macedonia.

Regele era comandant al armatei, judecător suprem şi conducător religios. Un consiliu al armatei şi aristocraţia războinică îi controlau totuşi acţiunile.

Începând cu sec. V î.Hr., Macedonia se unificase într-un stat puternic. Regele Alexandru I (Philhellene) i-a ajutat pe greci în războaiele cu perşii. Până în anul 480 î.Hr. lărgise graniţele regatului său până la muntele Olimp şi regiunea Pangaion. Şi-a consolidat regatul prin reforme militare, administrative şi monetare. Succesorul său, regele Perdiccas II, a folosit în Războiul Peloponesian tactici inteligente şi profitabile. Ascensiunea Macedoniei ca putere militară a început în timpul domniei lui Archelaos, care şi-a stabilit capitala la Pella. Acesta a ocupat porţiuni din Tesalia în jurul anului 400 î.Hr. şi a invitat la curtea sa artişti greci celebri, în frunte cu Euripide. Macedonia părea pierdută în 359 î.Hr., când regele său, Perdiccas III, a căzut ucis alături de 4000 dintre luptătorii săi în războiul pe care îl începuse împotriva atenienilor în 360. Fiul şi moştenitorul său, Amyntas IV, era încă minor, iar ilirii şi parţii au profitat de aceste circumstanţe şi au pătruns în Macedonia. În disperare de cauză, fratele mai tânăr al regelui ucis, Filip II, care era şi regent pentru Amyntas, a fost încoronat şi a reuşit să schimbe în scurtă vreme situaţia.

Macedonia devine mare putere sub conducerea lui Filip II

În doar câţiva ani, Filip II a transformat Macedonia în cea mai mare putere militară şi politică din Grecia. Visa ca sub conducerea sa să realizeze o unificare politică şi culturală între greci şi macedoneni.

Filip II (359-336 î.Hr) a fost un om de stat remarcabil şi un comandant militar strălucit. După moartea fratelui său, el a condus ţara în calitate de protector al tânărului său nepot. Odată ajuns pe tron, s-a hotărât să cucerească oraşele greceşti. I-a alungat mai întâi pe iliri şi paionieni din Macedonia şi în anii următori a continuat cu cucerirea unei părţi considerabile din Tracia şi a Pangaionului. Începând cu 354 î.Hr., a pătruns şi mai adânc în Grecia, iar în 351 a cucerit Bosforul. Între 348 şi 342, Filip a ocupat Tesalia şi Chalcidice, integrându-le în regatul său. A creat flota macedoneană şi a reorganizat armata. A angajat mercenari şi militari de carieră, a numit generali capabili şi a poruncit inginerilor săi militari să construiască dispozitive de asediu, precum berbeci şi catapulte. Succesul lui Filip se datorează şi slăbiciunii şi conflictelor interne din Grecia, apărute în urma Războiului Peloponesiac. Atenienii erau preocupaţi de independenţa oraşelor greceşti. Oratorul Demostene i-a prevenit pe greci despre pericolul „barbarilor macedoneni" în cele patru „Filipice" ale sale (discursuri împotriva lui Filip).

Înaintarea lui Filip a provocat un război în 340 î.Hr., dominat iniţial de atenieni graţie superiorităţii lor pe mare. În bătălia de la Cheronea din august 338, falangele macedonene conduse de Filip şi de fiul său, Alexandru, au obţinut însă o victorie zdrobitoare asupra „Ligii elene" a oraşelor greceşti, condusă de Atena şi Teba. Filip, care se autoproclamase „unificatorul Greciei", a impus condiţii rezonabile de încheiere a păcii, care păstrau iluzia autonomiei. Atena, Teba şi majoritatea celorlalte oraşe s-au alăturat Ligii corintice, aderând la „pacea comună". Filip a devenit astfel conducătorul suprem al unei Grecii unite cu adevărat pentru prima dată în istorie.

În 337, el a pornit un război împotriva perşilor pentru a-şi extinde sfera de influenţă spre est. În primăvara anului următor, o armată mare de greci şi macedoneni a traversat strâmtoarea Dardanele şi a pătruns în Anatolia. Din păcate, Filip a fost asasinat în toiul pregătirilor pentru luptă, în timpul nunţii fiicei sale.

Mişcarea panelenă

Cuvântul „elen" provine de la Elen, un patriarh legendar. Fiii săi şi-au împrumutat numele eolienilor, dorienilor şi ionienilor. La început, denumea un trib din Tesalia, dar apoi a fost extins asupra tuturor grecilor. „Zeus Panhellenios" a fost proclamat divinitatea supremă a tuturor grecilor şi era venerat prin cultul de pe insula Egina. Filip II şi Alexandru cel Mare au folosit panelenismul ca strategie de integrare politică, intervenind în numele acestuia ca mediatori în conflictele interne ale grecilor.

Alexandru cel Mare şi campaniile sale

Alexandru a cucerit rapid Orientul Apropiat şi Asia, ajungând până în India. Nu şi-a putut continua înaintarea din cauza unei răscoale a trupelor sale.

Alexandru III, fiul lui Filip II, este una dintre marile personalităţi ale istoriei universale. Contemporanii îi admirau elanul tineresc şi geniul tactic. Personalitatea şi scopurile sale ridică şi astăzi semne de întrebare. Prin campaniile lui şi planurile de a făuri un imperiu mondial, el a modificat identitatea greacă şi viziunea Europei asupra lumii. Cu toate acestea, a eşuat din cauza exceselor sale. Educat de filozoful Aristotel, lui Alexandru i-au fost încredinţate sarcini importante de către tatăl său încă din anul 340 î.Hr., de la vârsta de 16 ani. Totuşi, când Filip s-a recăsătorit în 337, s-a simţit ignorat. Este posibil să se fi implicat, împreună cu mama sa Olimpia, în asasinarea regelui.

Proaspăt urcat pe tron, Alexandru a înăbuşit răscoalele din mai multe oraşe greceşti şi şi-a etalat forţa distrugând Teba în 335 î.Hr. A continuat apoi agresiunea împotriva perşilor plănuită de tatăl său. A intrat în Asia Mică şi a învins armata persană condusă de Darius III la Issos în 333. Un an mai târziu, Alexandru a cucerit Siria şi Fenicia. A pătruns paşnic în Egipt în 332-331. Acolo a fost proclamat faraon şi a fondat Alexandria. În 331, a traversat Eufratul şi Tigrul.

Ajungând în Persia, i-a înfrânt din nou pe perşi şi s-a autoproclamat „rege al Asiei". Supunerea Babilonului, a capitalei imperiului Susa şi a Persepolisului a fost un act simbolic, care i-a confirmat titlul de domnitor al Persiei.

În 327 î.Hr., Alexandru a continuat să înainteze spre est, pătrunzând în India şi ocupând regiune după regiune. L-a învins pe regele indian Porus pe râul Hydaspes în 326, dar pe când se pregătea să se îndrepte spre Gange, o răscoală a soldaţilor săi l-a forţat să se întoarcă. Armata şi-a continat drumul de-a lungul Indului până în deltă unde, în 325, trupele s-au despărţit. Alexandru a revenit în Iran prin deşertul Gedrosia cu cea mai mare parte a armatei sale, în vreme ce flota a fost trimisă să exploreze ieşirea în Golful Persic. Alexandru s-a confruntat cu rebeliunea ostaşilor săi şi cu opoziţia Macedoniei şi a oraşelor-stat greceşti când a dorit să integreze civilizaţia persană în vastul său imperiu prin punerea macedonenilor şi a perşilor pe picior de egalitate în armată şi la guvernare.

Nodul gordian

După ce a ocupat Frigia, Alexandru cel Mare a găsit în templul lui Jupiter din Gordion, pe „drumul persan regal", carul regelui Gordius (miticul fondator al Frigiei), care era legat de plug cu o funie. Potrivit profeţiei oracolului, cine dezlega nodul urma să devină stăpânul întregii Asii. Alexandru ar fi exclamat: „Ce importanţă are cum îl dezleg?" şi l-a tăiat cu sabia. De aici şi numele expresiei.

Scopurile şi eşecul lui Alexandru cel Mare

Alexandru s-a distanţat de ostaşii săi, cerând să fie adorat ca zeu. Prin imperiul său mondial urmărea scopul să unifice din punct de vedere cultural Răsăritul şi Apusul. Planurile sale au devenit tot mai ambiţioase, până când a pierdut controlul strict pe care îl exercitase până atunci.

La fel ca şi tatăl său, Alexandru a depus eforturi considerabile pentru a-şi atinge scopurile ambiţioase. Îşi crease imaginea unui eliberator al popoarelor pe care le cucerise şi le respecta tradiţiile. În timp, a fost tot mai fascinat de civilizaţiile orientale. Când a cerut să se respecte obiceiul oriental ca supuşii să se prosterneze la pământ în faţa regelui lor, a pierdut respectul tovarăşilor săi de arme greci şi macedoneni, care au refuzat acest „obicei de sclavi".

După moartea prietenului său Hefestion în 324 î.Hr., regele a devenit tot mai retras găsindu-şi refugiul în băutură. În acelaşi an, s-a autoproclamat fiul zeului egiptean suprem Amon şi i-a silit pe greci şi pe macedoneni să-l venereze ca pe o divinitate.

Planurile lui Alexandru de a uni civilizaţiile occidentale şi cele orientale au fost ample şi pe termen lung. S-a căsătorit cu prinţesa din Bactria, Roxana, în 327 î.Hr., iar în 324 a organizat căsătoriile simultane ale optzeci dintre apropiaţii săi şi conducătorii armatei cu persane. Aceste căsătorii au făcut parte dintr-un proiect pe termen lung de creare a unei viitoare elite pentru imperiul său, care să fie strâns legată de suveran şi care să ducă mai departe moştenirea culturală a ambelor părţi ale lumii. Dimensiunile planului său pentru formarea unui imperiu mondial şi fondarea mai multor oraşe rămân controversate.

În cele din urmă, Alexandru a cedat în faţa realităţii şi a cerinţelor armatei. Situaţia din Europa şi mai ales din Macedonia i-a scăpat de sub control. Antipater, guvernatorul Europei, avea suficientă influenţă pentru a se opune ordinului lui Alexandru ca oraşele greceşti să reprimească pe toţi exilaţii care serviseră în armata sa. Alexandru şi-a petrecut ultimele luni din viaţă făcând planuri megalomane, cuprins de febră şi delir. Avea scopuri politice contradictorii, cum ar fi o campanie pentru cucerirea Arabiei. Pe patul de moarte, Alexandru şi-a luat adio de la armata sa şi i-a dat inelul său cu sigiliu generalului, Perdiccas, dar nu a reuşit să numească succesori nici în Macedonia, nici în restul imperiului. În iunie 323 î.Hr., a murit în Babilon la vârsta de 33 de ani din cauza unei febre sau (după afirmaţiile multor istorici) din cauza unei otrăviri lente de către unul dintre numeroşii săi duşmani.

Quintus Curtius Rufus, Istoria lui Alexandru

„Este cu siguranţă limpede pentru oricine doreşte să facă o evaluare obiectivă a regelui, că punctele lui forte se datorau firii sale, iar slăbiciunile, sorţii sau tinereţii lui."

Regatele diadohilor

După moartea lui Alexandru, generalii acestuia şi-au împărţit imperiul între ei. Doar cei care s-au mulţumit cu un teritoriu bine delimitat au putut înfiinţa dinastii.

Deoarece Alexandru nu şi-a ales un succesor, lupta pentru putere a început imediat după moartea sa timpurie la vârsta de 33 de ani, în 323 î.Hr. A reuşit totuşi să facă din conceptul de monarhie, prea puţin important pentru lumea greacă, un model pentru regii elenistici care i-au urmat. Diadema a devenit simbolul monarhiei.

Fiecare dintre generalii lui Alexandru a dorit o bucată din imperiul deja fragmentat. Printre aceşti diadohi (succesori), se aflau numeroşi conducători puternici, mulţi dintre ei fiind rivali. Perdiccas din Orestis, un general care se făcuse remarcat în campania din India, a încercat iniţial să folosească inelul cu sigiliu pe care i-l dăduse Alexandru pentru a-şi justifica rolul de „regent al imperiului", până când tânărul Alexandru IV Aigos devenea major. Însă diadohii care doreau să continue planurile lui Alexandru pentru crearea unui imperiu mondial au fost înfrânţi, iar Perdiccas a fost ucis în anul 321 î.Hr. Doar cei care au ales să domnească peste o anumită ţară au reuşit să îşi consolideze poziţia. Diadohii au propagat în tot imperiul cultura elenistică cosmopolită, care preluase multe elemente greco-macedonene şi orientale. Civilizaţia şi filozofia greacă au ajuns astfel să influenţeze societăţi din ţinuturi aflate departe de Grecia.

Statele diadohilor reflectau întocmai personalitatea conducătorului. Fiecare rege apărea drept cuceritor şi comandant militar care îşi putea păstra şi guverna teritoriul. Puterea sa nu era limitată de o constituţie. Diadohii care au avut cu adevărat succes au fost cei care au înfiinţat dinastii. Au apărut însă frecvent conflicte interne printre urmaşii lor, cunoscuţi sub numele de epigoni.

Mulţi dintre generalii lui Alexandru au înfiinţat mici regate, în special în Asia Mică. Unul dintre aceştia a fost macedoneanul Philetoiros, care a creat Regatul Atalizilor din Pergam în 283 î.Hr. Oraşul a devenit cunoscut îndeosebi pentru edificiile sale impresionante, precum „altarul de la Pergam". Pergamul a câştigat supremaţia în Asia Mică, a încheiat o alianţă cu Roma pentru a păstra pacea în regiune şi a făcut progrese culturale remarcabile. Biblioteca sa a fost înfiinţată de Attalos I (241-197 î.Hr.), nepotul lui Philetoiros. S-a creat chiar un tip nou de pergament la Pergam, atunci când s-a sistat livrarea de papirus egiptean pentru manuscrise. În 133 î.Hr., la moartea lui Attalos III, Pergamul a căzut în mâinile romanilor.

Seleucizii şi Ptolemeii

Regatul Seleucizilor în Siria şi Regatul Ptolemeilor în Egipt au fost cele mai importante şi durabile dintre cele create de diadohi. Ambele au fost cucerite în cele din urmă de romani.

Seleucos I Nikator, fondatorul dinastiei Seleucizilor, a primit după moartea lui Alexandru provincia Babilonia. Începând cu 312 î.Hr., el a lărgit graniţele regatului său dincolo de Siria şi Mesopotamia, iar la est, spre India. În 305, Seleucos şi-a luat titlul de rege şi şi-a consolidat poziţia prin mai multe alianţe şi campanii militare. A adus colonişti greci şi macedoneni în regat şi a fondat numeroase oraşe. Fiul său, Antigonus I Soter (care a domnit începând cu 280 î.Hr.), a înfiinţat cultul pentru regele Seleucid, a colonizat Galatia cu celţi şi a fondat Antiohia. Cel mai important succesor al său a fost Antioh III cel Mare (a domnit începând cu 223 î.Hr.), care a cucerit egatele armenilor, bactrienilor şi parţilor. El a ocupat Fenicia, coastele de vest şi de sud ale Anatoliei şi Tracia între 202 şi 194. Între 192-189, a declanşat un război cu romanii, când a pătruns în Europa şi şi-a impus controlul asupra oraşelor greceşti din Asia Mică. În 189-188 î.Hr., Antioh a fost nevoit să se retragă din Asia Mică înspre Taurus.

Urmaşii săi şi-au epuizat forţele luptând în războaie fratricide, până când în 64 î.Hr. generalul roman Pompei a detronat ultimul domnitor Seleucid şi a inclus teritoriul rămas în Imperiul Roman. În calitate de prieten al lui Alexandru, Ptolemeu I Soter, fondatorul dinastiei Ptolemeice, a scris biografia lui Alexandru şi a iniţiat un cult al acestuia. A cucerit Egiptul în 323 î.Hr. şi şi-a luat titlul de rege în 305. Împreună cu Seleucos I, a atacat Macedonia în repetate rânduri. Ptolemeu şi-a consolidat domnia în Egipt, adoptând preceptele religioase egiptene şi imaginea de suveran. A înfiinţat Mouseionul, Serapeionul şi marea bibliotecă din Alexandria. Fiul său, Ptolemeu II, a creat cultul naţional al dinastiei Seleucizilor şi a ridicat Farul din Alexandria, una dintre cele şapte minuni ale lumii antice. Ptolemeu III Evergetul (a domnit începând cu 246 î.Hr.), a înaintat până la Eufrat şi Asia Mică, contracarând tendinţele expansioniste ale Seleucizilor. Succesorii săi au fost figuri minore şi efemere, până la Ptolemeu XII Neos Dionysos (rege între 80-51 î.Hr.), care depindea complet de ajutorul Romei. Domnia fiicei sale, Cleopatra VII, ultima regină din dinastia Ptolemeilor, se înscrie în epoca romană dominată de Iuliu Cezar.

Ptolomeu II Filadelfus

Potrivit vechilor obiceiuri egiptene, Ptolemeu II (308-246 î.Hr., a domnit începând cu 285 î.Hr.) s-a căsătorit cu sora sa, Arsinoe II (cca 316-2/1 î.Hr.). A lărgit graniţele regatului său din Egipt până în Nubia şi Peninsula Arabiei şi şi-a impus supremaţia în Mediterană. Cei doi, adoraţi ca Theoi Adelphoi, au fost protectori generoşi ai artelor şi ai ştiinţelor.

Macedonia după moartea lui Alexandru

Diadohii au încercat prin intrigi de familie să obţină Macedonia şi Grecia. După căderea dinastiei lui Alexandru cel Mare, toţi diadohii au intrat în luptă pentru a obţine părţi cât mai mari din imperiul său.

La moartea lui Alexandru, în 323 î.Hr., cei mai puternici dintre generalii săi au început să împartă între ei sferele de influenţă. Controlau cele mai bogate satrapii, aflându-se în fruntea celor mai puternice şi mai mari armate. Ei se luptau pentru supremaţia în Imperiu. Antipater, cel pe care Alexandru îl numise vicerege, a domnit în Macedonia până la moartea sa în 319 î.Hr. Macedonenii din armată, în dorinţa lor de a menţine dinastia Argeazilor, l-au înscăunat în 323 î.Hr. pe Filip III Arhideus, fratele vitreg al lui Alexandru. Alexandru IV, care s-a născut după moartea tatălui său, avea şi el dreptul la tron. Antipater a devenit regent al Imperiului în 321, în vreme ce Olimpia, mama lui Alexandru cel Mare, încerca de asemenea să îşi păstreze poziţia în fruntea dinastiei.

Antipater l-a numit pe credinciosul general Poliperhon succesorul său, dar şi fiul său, Casandru, dorea tronul. În acest scop, s-a aliat cu Antigonos I, care îşi crease un imperiu în Asia. Casandru şi Antigonos l-au răsturnat pe Poliperhon şi au format o alianţă alături de regele Filip III şi de soţia acestuia, Euridice. Poliperhon s-a aliat la rândul său cu Olimpia şi au ucis cuplul regal, domnind ca regenţi în numele lui Alexandru IV din 317 î.Hr. Casandru a orchestrat însă o campanie de răzbunare împotriva familiei regale. A pornit din Atena în fruntea armatei sale în anul 316 şi odată ajuns în Macedonia a executat-o pe Olimpia şi l-a alungat pe Poliperhon. L-a luat pe tânărul Alexandru IV şi pe mama sa, Roxana, prizonieri şi i-a ucis în anul 310. Casandru a eliminat definitiv dinastia lui Alexandru. Datorită numeroaselor alianţe încheiate cu alţi conducători diadohi (Lisimah, Ptolemeu I şi Seleucos I), a reuşit să obţină de la toţi recunoaşterea sa ca „vicerege al Europei" până în 311 î.Hr. Începând cu 307, Casandru a intrat în conflict cu Antigonos, periclitându-şi irevocabil poziţia în jurul anului 300 î.Hr.

Tesalonica, soţia sa, a încercat să numească un succesor în locul lui Casandru, dar a fost ucisă de fiul ei, Antipater.

Antipater a fost detronat de Demetrios I Poliorcetes în 294. Momentul a marcat începutul domniei Antigonizilor în Macedonia şi Grecia. Pacea încheiată între succesorii lui Alexandru confirma împărţirea teritoriului între Antigonos, care domnea în Asia, Casandru, care controla Grecia şi Macedonia, Lisimah, care deţinea Tracia, Ptolemeu care guverna Egiptul şi Seleucos, care stăpânea peste satrapiile din Orient. După moartea acestuia din urmă, dinastia a dispărut.

Macedonia în timpul Antigonizilor

Urmaşii lui Antigonos I au reuşit în cele din urmă să obţină supremaţia în Macedonia, prin urmare şi asupra Greciei. Succesorii acestora s-au opus creşterii influenţei Romei, declanşând războiul.

Antigonos I Monophtalmos („cel cu un singur ochi", cca 382-301 î.Hr.) şi fiul său, Demetrios I Poliorcetes „Asediatorul", au fost ultimii diadohi care au încercat să pună în aplicare planurile lui Alexandru privind realizarea unui imperiu mondial. Pornind din Asia, ei au invadat Grecia şi au ocupat Atena, proclamându-se „eliberatorii" acesteia. După alungarea lui Casandru, Antigonos a devenit rege în 306 î.Hr. şi a reînfiinţat Liga Corintică pentru eliberarea Greciei. În 301, Antigonos a fost ucis în lupta de la Ipsos împotriva lui Lisimah şi Seleucos I. Demetrios a reuşit să cucerească o mare parte a Greciei, a Macedoniei şi a Asiei Mici, dar a fost capturat de Seleucos I în 285 î.Hr. Fiul său, Antigonos II Gonatas (a domnit între 283 şi 239 î.Hr.) a menţinut prin alianţe controlul Macedoniei şi al celor mai multe oraşe greceşti, până la invadarea şi cucerirea teritoriului de către romani în 168 î.Hr.

În jurul anului 250 î.Hr., spiritele se liniştiseră şi Macedonia deţinea din nou supremaţia asupra Greciei. Demetrios II (rege între 239-229 î.Hr.), fiul lui Antigonos I, i-a învins pe celţi şi pe dardanieni. După înfrângerea flotelor ptolemeilor egipteni la Cos în 258 î.Hr. şi la Andros în 245 î.Hr., el a câştigat controlul asupra Mării Egee. Antigonos III Doson (regent şi apoi rege între anii 229-221 î.Hr.) a învins Sparta şi a unificat aproape întreaga peninsulă grecească în „Liga Elenă".

Cu toate acestea, spiritele au început din nou să se încingă odată cu ascensiunea Romei, care dorea să contracareze supremaţia Macedoniei în Europa. Dorind să se extindă înspre vest, spre Roma, Filip V al Macedoniei (care a domnit începând cu 221 î.Hr.) s-a aliat cu generalul cartaginez Hannibal în 215 î.Hr. În timpul Primului Război Macedonean (215-205 î.Hr.), Filip V a repurtat mai multe victorii obţinând accesul la Marea Adriatică. Când unele oraşe greceşti s-au retras din al Doilea Război Macedonean (200-197 î.Hr.), el a fost înfrânt de romani. În anii ce au urmat, Filip V s-a confruntat cu conflicte interne între greci. Fiul său Perseu, a fost ultimul rege al Macedoniei. După ce a fost învins în repetate rânduri de romani, Perseu a fost capturat în anul 168 î.Hr. şi purtat un an mai târziu pe străzile Romei într-o procesiune de sărbătorire a victoriei. Macedonia a fost împărţită în patru republici şi în final a fost integrată în Imperiul Roman ca o nouă provincie.

Filozofia ateniană

În timpul domniei Antigonizilor în Grecia, Atena a rămas centrul culturii şi filozofiei. În 306 î.Hr., Epicur a înfiinţat o şcoală, ai cărei adepţi urmăreau realizarea propriei fericiri şi păci interioare. Stoicii, numiţi astfel datorită locului lor de întâlnire în sala cu coloane din Agora ateniană, s-au reunit prima dată în 300 î.Hr. Prin raţionalismul lor auster, ei se opuneau hedonismului epicurean.