II.4. Ascensiunea şi declinul unei puteri mondiale: de la Macedonia la diadohi
SEC.VII-I Î.HR.
La început, grecii i-au ignorat pe
macedoneni, considerându-i „pe jumătate barbari", folositori doar pentru
că îi apărau de invaziile dinspre nord. În sec. V î.Hr. însă, macedonenii s-au
unit sub doi conducători puternici, Alexandru I şi Archelaos, iar în timpul lui
Filip II au preluat supremaţia în Grecia. Pornind din Macedonia, Alexandru cel
Mare, fiul lui Filip II, a cucerit toată lumea cunoscută la acea vreme. Cu
toate acestea, imperiul construit de el s-a destrămat odată cu moartea sa.
Succesorii săi, diadohii, au răspândit cultura elenistică în tot imperiul şi în
Orientul Apropiat şi Mijlociu.
Ascensiunea Macedoniei
Începând cu sec. V î.Hr., conducătorii
macedoneni au reuşit să creeze un stat relativ unificat. Macedonia a putut
astfel să îşi sporească influenţa şi să devină o mare putere.
La începuturile sale, Macedonia, situată
la nord de Grecia, nu a influenţat în nici un fel civilizaţia greacă. Populaţia
sa, alcătuită în marea ei majoritate din ţărani, vorbea un dialect aparte şi nu
se considera greacă. Istoria timpurie a Macedoniei a fost caracterizată de
conflicte cu ilirii şi tracii, vecinii săi din nord şi sud. În sec. VII î.Hr.,
dinastia Argeazilor a preluat puterea în Macedonia.
Regele era comandant al armatei,
judecător suprem şi conducător religios. Un consiliu al armatei şi aristocraţia
războinică îi controlau totuşi acţiunile.
Începând cu sec. V î.Hr., Macedonia se
unificase într-un stat puternic. Regele Alexandru I (Philhellene) i-a ajutat pe
greci în războaiele cu perşii. Până în anul 480 î.Hr. lărgise graniţele
regatului său până la muntele Olimp şi regiunea Pangaion. Şi-a consolidat
regatul prin reforme militare, administrative şi monetare. Succesorul său,
regele Perdiccas II, a folosit în Războiul Peloponesian tactici inteligente şi
profitabile. Ascensiunea Macedoniei ca putere militară a început în timpul
domniei lui Archelaos, care şi-a stabilit capitala la Pella. Acesta a ocupat
porţiuni din Tesalia în jurul anului 400 î.Hr. şi a invitat la curtea sa
artişti greci celebri, în frunte cu Euripide. Macedonia părea pierdută în 359 î.Hr.,
când regele său, Perdiccas III, a căzut ucis alături de 4000 dintre luptătorii
săi în războiul pe care îl începuse împotriva atenienilor în 360. Fiul şi
moştenitorul său, Amyntas IV, era încă minor, iar ilirii şi parţii au profitat
de aceste circumstanţe şi au pătruns în Macedonia. În disperare de cauză,
fratele mai tânăr al regelui ucis, Filip II, care era şi regent pentru Amyntas,
a fost încoronat şi a reuşit să schimbe în scurtă vreme situaţia.
Macedonia devine mare putere sub conducerea lui Filip II
În doar câţiva ani, Filip II a
transformat Macedonia în cea mai mare putere militară şi politică din Grecia.
Visa ca sub conducerea sa să realizeze o unificare politică şi culturală între
greci şi macedoneni.
Filip II (359-336 î.Hr) a fost un om de
stat remarcabil şi un comandant militar strălucit. După moartea fratelui său,
el a condus ţara în calitate de protector al tânărului său nepot. Odată ajuns
pe tron, s-a hotărât să cucerească oraşele greceşti. I-a alungat mai întâi pe
iliri şi paionieni din Macedonia şi în anii următori a continuat cu cucerirea
unei părţi considerabile din Tracia şi a Pangaionului. Începând cu 354 î.Hr., a
pătruns şi mai adânc în Grecia, iar în 351 a cucerit Bosforul. Între 348 şi
342, Filip a ocupat Tesalia şi Chalcidice, integrându-le în regatul său. A
creat flota macedoneană şi a reorganizat armata. A angajat mercenari şi militari
de carieră, a numit generali capabili şi a poruncit inginerilor săi militari să
construiască dispozitive de asediu, precum berbeci şi catapulte. Succesul lui
Filip se datorează şi slăbiciunii şi conflictelor interne din Grecia, apărute
în urma Războiului Peloponesiac. Atenienii erau preocupaţi de independenţa
oraşelor greceşti. Oratorul Demostene i-a prevenit pe greci despre pericolul
„barbarilor macedoneni" în cele patru „Filipice" ale sale (discursuri
împotriva lui Filip).
Înaintarea lui Filip a provocat un
război în 340 î.Hr., dominat iniţial de atenieni graţie superiorităţii lor pe mare.
În bătălia de la Cheronea din august 338, falangele macedonene conduse de Filip
şi de fiul său, Alexandru, au obţinut însă o victorie zdrobitoare asupra „Ligii
elene" a oraşelor greceşti, condusă de Atena şi Teba. Filip, care se
autoproclamase „unificatorul Greciei", a impus condiţii rezonabile de
încheiere a păcii, care păstrau iluzia autonomiei. Atena, Teba şi majoritatea
celorlalte oraşe s-au alăturat Ligii corintice, aderând la „pacea comună".
Filip a devenit astfel conducătorul suprem al unei Grecii unite cu adevărat
pentru prima dată în istorie.
În 337, el a pornit un război împotriva
perşilor pentru a-şi extinde sfera de influenţă spre est. În primăvara anului
următor, o armată mare de greci şi macedoneni a traversat strâmtoarea Dardanele
şi a pătruns în Anatolia. Din păcate, Filip a fost asasinat în toiul
pregătirilor pentru luptă, în timpul nunţii fiicei sale.
Mişcarea panelenă
Cuvântul „elen" provine de la Elen,
un patriarh legendar. Fiii săi şi-au împrumutat numele eolienilor, dorienilor
şi ionienilor. La început, denumea un trib din Tesalia, dar apoi a fost extins
asupra tuturor grecilor. „Zeus Panhellenios" a fost proclamat divinitatea
supremă a tuturor grecilor şi era venerat prin cultul de pe insula Egina. Filip
II şi Alexandru cel Mare au folosit panelenismul ca strategie de integrare
politică, intervenind în numele acestuia ca mediatori în conflictele interne
ale grecilor.
Alexandru cel Mare şi campaniile sale
Alexandru a cucerit rapid Orientul
Apropiat şi Asia, ajungând până în India. Nu şi-a putut continua înaintarea din
cauza unei răscoale a trupelor sale.
Alexandru III, fiul lui Filip II, este
una dintre marile personalităţi ale istoriei universale. Contemporanii îi
admirau elanul tineresc şi geniul tactic. Personalitatea şi scopurile sale
ridică şi astăzi semne de întrebare. Prin campaniile lui şi planurile de a
făuri un imperiu mondial, el a modificat identitatea greacă şi viziunea Europei
asupra lumii. Cu toate acestea, a eşuat din cauza exceselor sale. Educat de
filozoful Aristotel, lui Alexandru i-au fost încredinţate sarcini importante de
către tatăl său încă din anul 340 î.Hr., de la vârsta de 16 ani. Totuşi, când
Filip s-a recăsătorit în 337, s-a simţit ignorat. Este posibil să se fi
implicat, împreună cu mama sa Olimpia, în asasinarea regelui.
Proaspăt urcat pe tron, Alexandru a
înăbuşit răscoalele din mai multe oraşe greceşti şi şi-a etalat forţa
distrugând Teba în 335 î.Hr. A continuat apoi agresiunea împotriva perşilor
plănuită de tatăl său. A intrat în Asia Mică şi a învins armata persană condusă
de Darius III la Issos în 333. Un an mai târziu, Alexandru a cucerit Siria şi
Fenicia. A pătruns paşnic în Egipt în 332-331. Acolo a fost proclamat faraon şi
a fondat Alexandria. În 331, a traversat Eufratul şi Tigrul.
Ajungând în Persia, i-a înfrânt din nou
pe perşi şi s-a autoproclamat „rege al Asiei". Supunerea Babilonului, a
capitalei imperiului Susa şi a Persepolisului a fost un act simbolic, care i-a
confirmat titlul de domnitor al Persiei.
În 327 î.Hr., Alexandru a continuat să
înainteze spre est, pătrunzând în India şi ocupând regiune după regiune. L-a
învins pe regele indian Porus pe râul Hydaspes în 326, dar pe când se pregătea să
se îndrepte spre Gange, o răscoală a soldaţilor săi l-a forţat să se întoarcă.
Armata şi-a continat drumul de-a lungul Indului până în deltă unde, în 325,
trupele s-au despărţit. Alexandru a revenit în Iran prin deşertul Gedrosia cu
cea mai mare parte a armatei sale, în vreme ce flota a fost trimisă să
exploreze ieşirea în Golful Persic. Alexandru s-a confruntat cu rebeliunea
ostaşilor săi şi cu opoziţia Macedoniei şi a oraşelor-stat greceşti când a
dorit să integreze civilizaţia persană în vastul său imperiu prin punerea
macedonenilor şi a perşilor pe picior de egalitate în armată şi la guvernare.
Nodul gordian
După ce a ocupat Frigia, Alexandru cel
Mare a găsit în templul lui Jupiter din Gordion, pe „drumul persan regal",
carul regelui Gordius (miticul fondator al Frigiei), care era legat de plug cu
o funie. Potrivit profeţiei oracolului, cine dezlega nodul urma să devină
stăpânul întregii Asii. Alexandru ar fi exclamat: „Ce importanţă are cum îl
dezleg?" şi l-a tăiat cu sabia. De aici şi numele expresiei.
Scopurile şi eşecul lui Alexandru cel Mare
Alexandru s-a distanţat de ostaşii săi,
cerând să fie adorat ca zeu. Prin imperiul său mondial urmărea scopul să
unifice din punct de vedere cultural Răsăritul şi Apusul. Planurile sale au
devenit tot mai ambiţioase, până când a pierdut controlul strict pe care îl
exercitase până atunci.
La fel ca şi tatăl său, Alexandru a
depus eforturi considerabile pentru a-şi atinge scopurile ambiţioase. Îşi
crease imaginea unui eliberator al popoarelor pe care le cucerise şi le
respecta tradiţiile. În timp, a fost tot mai fascinat de civilizaţiile
orientale. Când a cerut să se respecte obiceiul oriental ca supuşii să se
prosterneze la pământ în faţa regelui lor, a pierdut respectul tovarăşilor săi
de arme greci şi macedoneni, care au refuzat acest „obicei de sclavi".
După moartea prietenului său Hefestion
în 324 î.Hr., regele a devenit tot mai retras găsindu-şi refugiul în băutură. În
acelaşi an, s-a autoproclamat fiul zeului egiptean suprem Amon şi i-a silit pe
greci şi pe macedoneni să-l venereze ca pe o divinitate.
Planurile lui Alexandru de a uni
civilizaţiile occidentale şi cele orientale au fost ample şi pe termen lung.
S-a căsătorit cu prinţesa din Bactria, Roxana, în 327 î.Hr., iar în 324 a
organizat căsătoriile simultane ale optzeci dintre apropiaţii săi şi
conducătorii armatei cu persane. Aceste căsătorii au făcut parte dintr-un
proiect pe termen lung de creare a unei viitoare elite pentru imperiul său,
care să fie strâns legată de suveran şi care să ducă mai departe moştenirea
culturală a ambelor părţi ale lumii. Dimensiunile planului său pentru formarea
unui imperiu mondial şi fondarea mai multor oraşe rămân controversate.
În cele din urmă, Alexandru a cedat în
faţa realităţii şi a cerinţelor armatei. Situaţia din Europa şi mai ales din
Macedonia i-a scăpat de sub control. Antipater, guvernatorul Europei, avea
suficientă influenţă pentru a se opune ordinului lui Alexandru ca oraşele
greceşti să reprimească pe toţi exilaţii care serviseră în armata sa. Alexandru
şi-a petrecut ultimele luni din viaţă făcând planuri megalomane, cuprins de
febră şi delir. Avea scopuri politice contradictorii, cum ar fi o campanie
pentru cucerirea Arabiei. Pe patul de moarte, Alexandru şi-a luat adio de la
armata sa şi i-a dat inelul său cu sigiliu generalului, Perdiccas, dar nu a
reuşit să numească succesori nici în Macedonia, nici în restul imperiului. În
iunie 323 î.Hr., a murit în Babilon la vârsta de 33 de ani din cauza unei febre
sau (după afirmaţiile multor istorici) din cauza unei otrăviri lente de către
unul dintre numeroşii săi duşmani.
Quintus Curtius
Rufus, Istoria lui Alexandru
„Este cu siguranţă limpede pentru
oricine doreşte să facă o evaluare obiectivă a regelui, că punctele lui forte
se datorau firii sale, iar slăbiciunile, sorţii sau tinereţii lui."
Regatele diadohilor
După moartea lui Alexandru, generalii
acestuia şi-au împărţit imperiul între ei. Doar cei care s-au mulţumit cu un
teritoriu bine delimitat au putut înfiinţa dinastii.
Deoarece Alexandru nu şi-a ales un
succesor, lupta pentru putere a început imediat după moartea sa timpurie la
vârsta de 33 de ani, în 323 î.Hr. A reuşit totuşi să facă din conceptul de
monarhie, prea puţin important pentru lumea greacă, un model pentru regii
elenistici care i-au urmat. Diadema a devenit simbolul monarhiei.
Fiecare dintre generalii lui Alexandru a
dorit o bucată din imperiul deja fragmentat. Printre aceşti diadohi
(succesori), se aflau numeroşi conducători puternici, mulţi dintre ei fiind
rivali. Perdiccas din Orestis, un general care se făcuse remarcat în campania
din India, a încercat iniţial să folosească inelul cu sigiliu pe care i-l
dăduse Alexandru pentru a-şi justifica rolul de „regent al imperiului",
până când tânărul Alexandru IV Aigos devenea major. Însă diadohii care doreau
să continue planurile lui Alexandru pentru crearea unui imperiu mondial au fost
înfrânţi, iar Perdiccas a fost ucis în anul 321 î.Hr. Doar cei care au ales să
domnească peste o anumită ţară au reuşit să îşi consolideze poziţia. Diadohii
au propagat în tot imperiul cultura elenistică cosmopolită, care preluase multe
elemente greco-macedonene şi orientale. Civilizaţia şi filozofia greacă au
ajuns astfel să influenţeze societăţi din ţinuturi aflate departe de Grecia.
Statele diadohilor reflectau întocmai
personalitatea conducătorului. Fiecare rege apărea drept cuceritor şi comandant
militar care îşi putea păstra şi guverna teritoriul. Puterea sa nu era limitată
de o constituţie. Diadohii care au avut cu adevărat succes au fost cei care au
înfiinţat dinastii. Au apărut însă frecvent conflicte interne printre urmaşii
lor, cunoscuţi sub numele de epigoni.
Mulţi dintre generalii lui Alexandru au
înfiinţat mici regate, în special în Asia Mică. Unul dintre aceştia a fost
macedoneanul Philetoiros, care a creat Regatul Atalizilor din Pergam în 283 î.Hr.
Oraşul a devenit cunoscut îndeosebi pentru edificiile sale impresionante,
precum „altarul de la Pergam". Pergamul a câştigat supremaţia în Asia
Mică, a încheiat o alianţă cu Roma pentru a păstra pacea în regiune şi a făcut
progrese culturale remarcabile. Biblioteca sa a fost înfiinţată de Attalos I
(241-197 î.Hr.), nepotul lui Philetoiros. S-a creat chiar un tip nou de
pergament la Pergam, atunci când s-a sistat livrarea de papirus egiptean pentru
manuscrise. În 133 î.Hr., la moartea lui Attalos III, Pergamul a căzut în
mâinile romanilor.
Seleucizii şi Ptolemeii
Regatul Seleucizilor în Siria şi Regatul
Ptolemeilor în Egipt au fost cele mai importante şi durabile dintre cele create
de diadohi. Ambele au fost cucerite în cele din urmă de romani.
Seleucos I Nikator, fondatorul dinastiei
Seleucizilor, a primit după moartea lui Alexandru provincia Babilonia. Începând
cu 312 î.Hr., el a lărgit graniţele regatului său dincolo de Siria şi
Mesopotamia, iar la est, spre India. În 305, Seleucos şi-a luat titlul de rege
şi şi-a consolidat poziţia prin mai multe alianţe şi campanii militare. A adus
colonişti greci şi macedoneni în regat şi a fondat numeroase oraşe. Fiul său,
Antigonus I Soter (care a domnit începând cu 280 î.Hr.), a înfiinţat cultul
pentru regele Seleucid, a colonizat Galatia cu celţi şi a fondat Antiohia. Cel
mai important succesor al său a fost Antioh III cel Mare (a domnit începând cu
223 î.Hr.), care a cucerit egatele armenilor, bactrienilor şi parţilor. El a
ocupat Fenicia, coastele de vest şi de sud ale Anatoliei şi Tracia între 202 şi
194. Între 192-189, a declanşat un război cu romanii, când a pătruns în Europa
şi şi-a impus controlul asupra oraşelor greceşti din Asia Mică. În 189-188 î.Hr.,
Antioh a fost nevoit să se retragă din Asia Mică înspre Taurus.
Urmaşii săi şi-au epuizat forţele luptând
în războaie fratricide, până când în 64 î.Hr. generalul roman Pompei a detronat
ultimul domnitor Seleucid şi a inclus teritoriul rămas în Imperiul Roman. În
calitate de prieten al lui Alexandru, Ptolemeu I Soter, fondatorul dinastiei
Ptolemeice, a scris biografia lui Alexandru şi a iniţiat un cult al acestuia. A
cucerit Egiptul în 323 î.Hr. şi şi-a luat titlul de rege în 305. Împreună cu
Seleucos I, a atacat Macedonia în repetate rânduri. Ptolemeu şi-a consolidat
domnia în Egipt, adoptând preceptele religioase egiptene şi imaginea de
suveran. A înfiinţat Mouseionul, Serapeionul şi marea bibliotecă din Alexandria. Fiul său, Ptolemeu II, a creat cultul
naţional al dinastiei Seleucizilor şi a ridicat Farul din Alexandria, una
dintre cele şapte minuni ale lumii antice. Ptolemeu III Evergetul (a domnit
începând cu 246 î.Hr.), a înaintat până la Eufrat şi Asia Mică, contracarând
tendinţele expansioniste ale Seleucizilor. Succesorii săi au fost figuri minore
şi efemere, până la Ptolemeu XII Neos Dionysos (rege între 80-51 î.Hr.), care
depindea complet de ajutorul Romei. Domnia fiicei sale, Cleopatra VII, ultima
regină din dinastia Ptolemeilor, se înscrie în epoca romană dominată de Iuliu
Cezar.
Ptolomeu II
Filadelfus
Potrivit vechilor obiceiuri egiptene,
Ptolemeu II (308-246 î.Hr., a domnit începând cu 285 î.Hr.) s-a căsătorit cu
sora sa, Arsinoe II (cca 316-2/1 î.Hr.). A lărgit graniţele regatului său din
Egipt până în Nubia şi Peninsula Arabiei şi şi-a impus supremaţia în
Mediterană. Cei doi, adoraţi ca Theoi Adelphoi, au fost protectori generoşi ai
artelor şi ai ştiinţelor.
Macedonia după moartea lui Alexandru
Diadohii au încercat prin intrigi de
familie să obţină Macedonia şi Grecia. După căderea dinastiei lui Alexandru cel
Mare, toţi diadohii au intrat în luptă pentru a obţine părţi cât mai mari din
imperiul său.
La moartea lui Alexandru, în 323 î.Hr.,
cei mai puternici dintre generalii săi au început să împartă între ei sferele
de influenţă. Controlau cele mai bogate satrapii, aflându-se în fruntea celor
mai puternice şi mai mari armate. Ei se luptau pentru supremaţia în Imperiu.
Antipater, cel pe care Alexandru îl numise vicerege, a domnit în Macedonia până
la moartea sa în 319 î.Hr. Macedonenii din armată, în dorinţa lor de a menţine
dinastia Argeazilor, l-au înscăunat în 323 î.Hr. pe Filip III Arhideus, fratele
vitreg al lui Alexandru. Alexandru IV, care s-a născut după moartea tatălui său,
avea şi el dreptul la tron. Antipater a devenit regent al Imperiului în 321, în
vreme ce Olimpia, mama lui Alexandru cel Mare, încerca de asemenea să îşi
păstreze poziţia în fruntea dinastiei.
Antipater l-a numit pe credinciosul
general Poliperhon succesorul său, dar şi fiul său, Casandru, dorea tronul. În
acest scop, s-a aliat cu Antigonos I, care îşi crease un imperiu în Asia.
Casandru şi Antigonos l-au răsturnat pe Poliperhon şi au format o alianţă
alături de regele Filip III şi de soţia acestuia, Euridice. Poliperhon s-a
aliat la rândul său cu Olimpia şi au ucis cuplul regal, domnind ca regenţi în
numele lui Alexandru IV din 317 î.Hr. Casandru a orchestrat însă o campanie de
răzbunare împotriva familiei regale. A pornit din Atena în fruntea armatei sale
în anul 316 şi odată ajuns în Macedonia a executat-o pe Olimpia şi l-a alungat
pe Poliperhon. L-a luat pe tânărul Alexandru IV şi pe mama sa, Roxana,
prizonieri şi i-a ucis în anul 310. Casandru a eliminat definitiv dinastia lui
Alexandru. Datorită numeroaselor alianţe încheiate cu alţi conducători diadohi
(Lisimah, Ptolemeu I şi Seleucos I), a reuşit să obţină de la toţi
recunoaşterea sa ca „vicerege al Europei" până în 311 î.Hr. Începând cu
307, Casandru a intrat în conflict cu Antigonos, periclitându-şi irevocabil poziţia
în jurul anului 300 î.Hr.
Tesalonica, soţia sa, a încercat să
numească un succesor în locul lui Casandru, dar a fost ucisă de fiul ei,
Antipater.
Antipater a fost detronat de Demetrios I
Poliorcetes în 294. Momentul a marcat începutul domniei Antigonizilor în
Macedonia şi Grecia. Pacea încheiată între succesorii lui Alexandru confirma
împărţirea teritoriului între Antigonos, care domnea în Asia, Casandru, care
controla Grecia şi Macedonia, Lisimah, care deţinea Tracia, Ptolemeu care
guverna Egiptul şi Seleucos, care stăpânea peste satrapiile din Orient. După
moartea acestuia din urmă, dinastia a dispărut.
Macedonia în timpul Antigonizilor
Urmaşii lui Antigonos I au reuşit în
cele din urmă să obţină supremaţia în Macedonia, prin urmare şi asupra Greciei.
Succesorii acestora s-au opus creşterii influenţei Romei, declanşând războiul.
Antigonos I Monophtalmos („cel cu un
singur ochi", cca 382-301 î.Hr.) şi fiul său, Demetrios I Poliorcetes
„Asediatorul", au fost ultimii diadohi care au încercat să pună în
aplicare planurile lui Alexandru privind realizarea unui imperiu mondial.
Pornind din Asia, ei au invadat Grecia şi au ocupat Atena, proclamându-se
„eliberatorii" acesteia. După alungarea lui Casandru, Antigonos a devenit
rege în 306 î.Hr. şi a reînfiinţat Liga Corintică pentru eliberarea Greciei. În
301, Antigonos a fost ucis în lupta de la Ipsos împotriva lui Lisimah şi
Seleucos I. Demetrios a reuşit să cucerească o mare parte a Greciei, a
Macedoniei şi a Asiei Mici, dar a fost capturat de Seleucos I în 285 î.Hr. Fiul
său, Antigonos II Gonatas (a domnit între 283 şi 239 î.Hr.) a menţinut prin
alianţe controlul Macedoniei şi al celor mai multe oraşe greceşti, până la
invadarea şi cucerirea teritoriului de către romani în 168 î.Hr.
În jurul anului 250 î.Hr., spiritele se
liniştiseră şi Macedonia deţinea din nou supremaţia asupra Greciei. Demetrios
II (rege între 239-229 î.Hr.), fiul lui Antigonos I, i-a învins pe celţi şi pe
dardanieni. După înfrângerea flotelor ptolemeilor egipteni la Cos în 258 î.Hr. şi
la Andros în 245 î.Hr., el a câştigat controlul asupra Mării Egee. Antigonos
III Doson (regent şi apoi rege între anii 229-221 î.Hr.) a învins Sparta şi a
unificat aproape întreaga peninsulă grecească în „Liga Elenă".
Cu toate acestea, spiritele au început
din nou să se încingă odată cu ascensiunea Romei, care dorea să contracareze
supremaţia Macedoniei în Europa. Dorind să se extindă înspre vest, spre Roma,
Filip V al Macedoniei (care a domnit începând cu 221 î.Hr.) s-a aliat cu
generalul cartaginez Hannibal în 215 î.Hr. În timpul Primului Război Macedonean
(215-205 î.Hr.), Filip V a repurtat mai multe victorii obţinând accesul la
Marea Adriatică. Când unele oraşe greceşti s-au retras din al Doilea Război
Macedonean (200-197 î.Hr.), el a fost înfrânt de romani. În anii ce au urmat,
Filip V s-a confruntat cu conflicte interne între greci. Fiul său Perseu, a
fost ultimul rege al Macedoniei. După ce a fost învins în repetate rânduri de
romani, Perseu a fost capturat în anul 168 î.Hr. şi purtat un an mai târziu pe
străzile Romei într-o procesiune de sărbătorire a victoriei. Macedonia a fost
împărţită în patru republici şi în final a fost integrată în Imperiul Roman ca
o nouă provincie.
Filozofia
ateniană
În timpul domniei Antigonizilor în
Grecia, Atena a rămas centrul culturii şi filozofiei. În 306 î.Hr., Epicur a
înfiinţat o şcoală, ai cărei adepţi urmăreau realizarea propriei fericiri şi
păci interioare. Stoicii, numiţi astfel datorită locului lor de întâlnire în
sala cu coloane din Agora ateniană, s-au reunit prima dată în 300 î.Hr. Prin
raţionalismul lor auster, ei se opuneau hedonismului epicurean.
