II.3. Grecia clasică: de la o civilizaţie a polisului până la pierderea independenţei

  08:13    

SECOLELE VIII-III Î.HR.

În perioada de dinaintea invaziei doriene, pe teritoriul Greciei apăruseră oraşe-stat cu un grad ridicat de organizare politică. Astfel de oraşe se găseau în toată zona Mediteranei şi grecii şi-au adunat resursele pentru a se apăra de perşi. În curând însă au început fricţiuni şi între puternicele Atena şi Sparta, care au culminat cu Războiul Peloponesiac. În urma acestuia, Sparta a câştigat supremaţia peste întreaga Grecie, dar nu după mult timp puterea sa a început să scadă, subminată de nenumăratele conflicte cu alte state. După o perioadă scurtă în care a dominat Teba, sistemul oraşelor-stat s-a destrămat, pe măsură ce peninsula grecească a intrat în planurile macedonenilor de a crea un mare imperiu.

Organizarea polisului

Polisul (oraş-stat), în care viaţa publică era dominată şi reglementată strict de legi, avea ca fundament participarea la viaţa politică a cetăţenilor săi. Conceptul de libertate asociat cu organizarea oraşelor-stat erau esenţiale pentru identitatea greacă.

Primele oraşe greceşti erau aşezări cu 500-1500 de locuitori apţi pentru serviciul militar, care populau zona respectivă. Majoritatea oraşelor-stat aveau în centru o acropolă („oraşul de sus"). În sec. VIII î.Hr., locurile comune şi cele cu semnificaţie religioasă, precum şi festivalurile uneau oraşele. Oracolul lui Apolo de la Delfi, şi Jocurile Olimpice, sunt exemple ale acestei tendinţe.

Relaţiile dintre cetăţenii care formau populaţia minoritară a unui oraş erau reglementate de legi stricte. Numărul locuitorilor care puteau fi consideraţi cetăţeni şi aveau dreptul să ia parte la viaţa publică varia de la un oraş la altul. Polisul era termenul legal care descria oraşul în sine şi vecinătatea sa. Sfatul bătrânilor şi funcţionarii publici erau aleşi pentru o perioadă determinată de către o adunare publică a cetăţenilor, în faţa căreia erau traşi şi la răspundere. Oraşele aveau o puternică coeziune internă atunci când se impunea apărarea idealului lor de autonomie (autarhie) faţă de un pericol extern. Grecii se considerau „liberi politic" şi superiori „barbarilor mărginiţi" de sub monarhiile din est.

Societatea greacă era cu toate acestea împărţită între aristocraţie şi restul populaţiei. Aristocraţia deţinea foarte multe terenuri şi excela în războaie. Ţăranii liberi, negustorii, cei fără pământ şi sclavii alcătuiau majoritatea. Sclavii au devenit de la bun început o parte esenţială a structurii economice a societăţii greceşti. Aceştia erau fie foşti locuitori ai teritoriilor colonizate, fie prizonieri de război sau slujitori. Cei mai mulţi dintre ei efectuau munci fizice, iar cei care beneficiaseră de o educaţie (puţini la număr) erau meditatori particulari sau secretari în casele stăpânilor lor. Societatea greacă era una patriarhală, iar idealul privat era cel al unei vieţi de familie armonioase.

Fragment din Politica lui Aristotel

„Cel care are autoritatea de a participa la administrarea deliberativă sau judiciară a oricărui stat este cetăţean al acelui stat. În accepţiunea sa generală, statul reprezintă un grup de cetăţeni care este suficient pentru a servi scopurilor vieţii."

Colonizarea regiunii mediteraneene

Din cauza unei crize în agricultură, grecii şi-au părăsit în masă casele şi au colonizat aproape toată zona din jurul Mării Mediterane. Unele colonii, în special cele din Sicilia, au devenit adevărate centre culturale.

Grecii au manifestat întotdeauna interes faţă de teritoriile vecine, dar abia după criza agriculturii din sec. VIII î.Hr. au început să le colonizeze. Datoriile tot mai multe şi mai mari ale fermierilor şi căderea lor în sclavie au generat răscoale în multe regiuni, ducând în final la emigrare. Între 750 şi 500 î.Hr., un prim val de migraţii pe mare a avut loc din Grecia spre insulele din Marea Egee şi zonele de coastă din jurul Mării Mediterane. În jurul anului 735 î.Hr., coloniştii au fondat oraşele Naxos la poalele muntelui Etna din Sicilia, apoi Siracuza. Începând din 650 î.Hr., grecii au colonizat coastele Traciei, ale Mării Marmara şi ale Mării Negre, precum şi Asia Mică. Între 550 şi 500 î.Hr., ionienii au invadat Sardinia şi Corsica, în vreme ce atenienii au pătruns în Marea Tireniană, ajungând în teritoriile unde se află astăzi Nisa şi Barcelona. Coloniile au prosperat datorită populaţiei în creştere rapidă şi a comerţului înfloritor.

Majoritatea coloniştilor se mai considerau parte din lumea culturală greacă, păstrând legătura cu oraşele de unde au plecat. În sec. IV şi III î.Hr., în contextul războaielor din Grecia, Siracuza, şi Agrigento din Sicilia au devenit principalele centre culturale ale „grecilor occidentali". Aceştia se confruntau în acelaşi timp cu ameninţarea tot mai reală a cartaginezilor şi a etruscilor. Prezenţa a numeroşi profitori şi exilaţi în colonii agrava frecvent starea politică. Conducători militari şi politici preluau adesea puterea, fiind numiţi „tirani". Sunt binecunoscuţi tiranii din Siracuza, precum Dionysios cel Bătrân, care şi-a extins controlul asupra întregii Sicilii şi sudului Peninsulei Italice, oprind ofensiva punică, sau Agatocle, care a rămas în istorie pentru războiul îndelungat dus cu cartaginezii.

Dionysios cel Bătrân din Siracuza

Dionysios (cca 430-367 î.Hr.) i-a dat în judecată pe înstăriţii coloniei în numele populaţiei, care l-a numit astfel general în 405 î.Hr. A preluat puterea ca tiran în acelaşi an, consolidând armata şi fortificând Siracuza împotriva cartaginezilor. Dionysios a reuşit să cucerească întreaga Sicilie şi să încheie o pace cu influenta Cartagina în 392. A invitat la curtea sa poeţi şi filozofi, chiar şi pe Platon. Rămâne celebru şi pentru tragediile pe care le-a scris.

Războaie interminabile

Din cauza organizării regionale a oraşelor-stat, războiul şi conflictele au devenit parte integrantă a vieţii grecilor. Tehnicile de luptă au evoluat prin urmare extrem de rapid.

Organizarea autonomă a polisului şi lupta fiecărui oraş-stat pentru autarhie sau hegemonie au dat naştere unor alianţe mereu schimbătoare, dar şi unor războaie perpetue, care umbreau vieţile grecilor, după cum o descriu atât de bine epopeile lui Homer. Exista bineînţeles un sens fundamental al omogenităţii şi unităţii culturale greceşti, care era însă contrazis de alianţele politice ale grecilor. Astfel, puterea comunităţilor strâns-unite a slăbit lumea greacă. Oraşele-stat se luptau pentru teritorii, influenţă şi privilegii. Conflictele locale se răspândeau rapid mai ales când interveneau oraşele vecine. Atacurile cu forţe mici, prin surprindere, concretizate în incursiuni şi jafuri, erau extrem de obişnuite.

Pe măsură ce mărimea şi importanţa oraşelor creşteau, politicienii au strămutat ciocnirile cu rivalii lor pe mare şi pe uscat. Bărbaţii apţi pentru serviciul militar, luptau cam două luni pe an. Se angajau ca mercenari în slujba statelor aflate în conflict sau în armata regelui persan.

În sec. VII î.Hr., se renunţase deja la confruntările între forţe răzleţe şi se trecuse la lupta între armate. Grecii au preluat carul de luptă din Orient, atacând cu războinici înarmaţi până în dinţi şi acoperiţi de platoşe, numiţi „hopliţi". Ei înaintau în unităţi de câteva sute de ostaşi, cunoscute ca „falange". Războiul a devenit o profesie, iar strategii şi tacticienii au luat locul generalilor care conduceau cândva armatele. Începând cu sec. VI î.Hr., triremele înguste şi manevrabile („cu trei rame"), având 170 de vâslaşi aşezaţi pe trei punţi şi o proră ascuţită, au schimbat irevocabil bătăliile navale. Vasul în sine devenea o armă care putea străpunge alte nave şi provoca daune enorme. Construcţiile navale s-au dezvoltat rapid, aducând prosperitate oraşelor care aveau şantiere navale. Lemnul de construcţie era însă extrem de scump şi greu de găsit.

Războaiele persane

Oraşele-stat greceşti au format prima lor alianţă militară sub ameninţarea expansiunii perşilor, oprind astfel înaintarea acestora spre Europa.

Schimbările politice care au avut loc în Orientul Mijlociu după 550 î.Hr. i-au silit pe greci să îşi îndrepte privirea dincolo de graniţele lor. După ce regii persani Cresus şi Cambise II şi-au impus controlul asupra Orientului Mijlociu - cucerind pe deasupra Egiptul şi Asia Mică - Darius I (cel Mare) şi-a aţintit privirea spre Europa. Multe oraşe greceşti mai mici îi ceruseră protecţia, iar exilaţii greci veniseră la el pentru a-l convinge să cucerească oraşele-stat. Grecii îi admirau pe perşi pentru forţa lor de luptă şi bogăţia culturală, dar îi dispreţuiau în acelaşi timp pentru sistemul lor politic despotic.

În 500 î.Hr., unele oraşe greceşti din Anatolia, sub comanda lui Histieus, conducătorul Miletului, s-au ridicat împotriva dominaţiei persane. Revolta a fost înfrântă în 494, dar i-a oferit lui Darius pretextul de care avea nevoie pentru a înainta spre vest cu armatele sale. În 491, el a trimis soli persani prin care a cerut predarea tuturor oraşelor greceşti. Fiind refuzat, regele a ordonat armatei şi flotei sale să traverseze Marea Egee şi să pedepsească Eritreia şi Atena.

Perşii au cucerit insulele Ciclade, au devastat Eritreia şi au pătruns apoi în Golful de la Maraton. Confruntate cu o asemenea ameninţare, Atena şi Sparta au uitat rivalitatea dintre ele şi s-au aliat în luptă. Conduşi de către generalul atenian Miltiade, grecii i-au învins pe perşi la Maraton. Legenda spune că un sol purtând vestea victoriei a alergat până la Atena, murind însă imediat după ce şi-a îndeplinit misiunea. El a fost aşadar primul „maratonist".

Xerxe I, pe care grecii îl dispreţuiau peste măsură, a continuat campania tatălui său, Darius, trecând strâmtoarea Hellespont (Dardanele) în 481 î.Hr. şi îndreptându-se spre Grecia. În faţa noului pericol, politicianul atenian Temistocle a solicitat şi supravegheat refacerea flotei greceşti de război. S-a restabilit şi alianţa oraşelor-stat greceşti, sub conducerea Spartei de această dată.

Marea armată persană a coborât de-a lungul coastei greceşti însoţită de o flotă mare. După lupta dramatică care a vut loc în îngusta trecătoare de la Termopile, grecii au fost nevoiţi să se retragă. Cucerirea şi incendierea Atenei în 480 î.Hr. de către perşi a marcat un moment de tristă amintire în istoria Greciei. În cursul aceluiaşi an, însă, câştigarea bătăliei maritime de la Salamina, de către greci s-a dovedit a fi decisivă şi a schimbat soarta întregului război. Aceştia i-au alungat apoi pe perşii demoralizaţi până la Platea, în Beoţia, repurtând o victorie finală în 479 î.Hr. Ameninţarea persană fusese aşadar înlăturată şi această ultimă luptă glorioasă a devenit legendară pentru greci.

Fragment din Perşii lui Eschil

„Scuturaţi fii ai Greciei, lanţurile sclaviei, / Eliberaţi-vă patria, soţiile, copiii, / Templele zeilor voştri mormântul sfânt / Cu osemintele glorioşilor voştri strămoşi”.

Ascensiunea Atenei

Viaţa politică ateniană a fost de la bun început condiţionată de sistemul juridic. Cunoscutul legiuitor Solon a fost autorul multor reforme. După o perioadă în care oraşul a fost condus de tirani, Cleistene, pentru a slăbi aristocraţia, a lărgit accesul cetăţenilor la guvernare.

Aflat sub protecţia zeiţei al cărui nume îl poartă şi al cărei simbol era bufniţa, oraşul Atena s-a bucurat întotdeauna de o poziţie privilegiată în Grecia. Era considerat „leagănul democraţiei". Organul atenian suprem de guvernare era areopagul (consiliul). Iniţial, membrii săi făceau parte din aristocraţie, dar vreme de şase secole, în perioada cuprinsă între 683 şi 84 î.Hr., conducerea a fost preluată de arhonţi, magistraţi aleşi anual. Frământarea socială crescândă şi o încercare de a răsturna consiliul l-au determinat în 630 î.Hr. pe legiuitorul Dracon să redacteze un cod de legi extrem de stricte (de aici şi termenul de „draconic").

În 594, atenienii l-au ales arhonte pe Solon. El a introdus şi a promovat conceptul de „stat de drept" la toate nivelurile, reformând radical sistemul juridic. În sec. VI î.Hr., Atena trecea printr-o criză socială cauzată de numeroasele datorii contractate de clasele sărace. Solon a încercat să remedieze situaţia prin reformele sale, să ofere protecţie prin lege împotriva abuzului de putere şi chiar să abolească luarea în sclavie a celor îndatoraţi.

Cu toate că Solon a urmărit să menţină un echilibru între interesele tuturor grupurilor, Peisistratus a preluat puterea ca tiran al Atenei în 556 î.Hr. El a extins influenţa oraşului său dincolo de Marea Egee, stimulând dezvoltarea economică a Atenei. De asemenea, el a introdus noi reforme juridice şi a construit clădiri impozante, precum Templul lui Zeus. Fiii săi, Hipparhus (asasinat în 514) şi Hippias i-au urmat la putere, dar când acesta din urmă a fost înlăturat şi alungat în 510, s-a revenit la vechiul sistem.

În 508-507 î.Hr., noul arhonte, Cleistene, a schimbat radical sistemul politic. A împărţit Attica în zece subdiviziuni administrative numite phyles, care aveau propriul guvernator şi regiment de hopliţi. Fiecare dintre acestea trimitea 50 de reprezentanţi la noul „consiliu al celor cinci sute", adunarea politică supremă care se întrunea în Agora de la Atena. Cleistene a creat astfel un sistem adminstrativ local şi a eliminat diferenţele dintre cetăţeni şi aristocraţie. Se crede că tot el a fost cel care a introdus „ostracizarea", prin care susţinătorii tiranilor puteau fi exilaţi din oraş pentru o anumită perioadă de timp.

Fragment din elegiile lui Solon

„Inima îmi porunceşte să îi învăţ pe atenieni că în statul în care nu există lege, mult rău se va abate asupra lui. Acolo unde este lege, totul se uneşte într-o ordine minunată. Răufăcătorii distrug ordinea prin faptele lor." (3,30)

Atena ca mare putere

Atena a ajuns să domine Grecia doar după formarea Ligii deliene, cu scopul opririi perşilor. Hegemonia sa a provocat opoziţiea altor oraşe-stat, în special a Spartei. Democraţia ateniană a atins apogeul sub conducerea lui Pericle.

După încheierea războaielor cu perşii, Atena a rămas extrem de influentă. Sub arhontele Temistocle, oraşul-stat a preluat poziţia de conducere în Liga de la Delos, formată în 477 pentru a-i contracara pe perşi. Smulgând contribuţii băneşti de la membrii ligii, Atena şi-a extins hegemonia peste cea mai mare parte a Greciei. Intrarea în conflict cu oraşele-stat mai puternice, mai ales cu Sparta, a devenit inevitabilă. Atena a făcut uz de forţă pentru a înăbuşi revoltele din oraşele membre ale ligii. Războiul împotriva Imperiului Persan s-a încheiat în sfârşit cu pacea de la Callias din 448, prin care Atena se obliga să nu îi alunge pe perşi din regiunea Mediteranei, iar perşii promiteau să respecte independenţa tuturor oraşelor greceşti din Anatolia.

Cu toate că Atena ducea o politică agresivă faţă de statele vecine, pe plan intern a continuat să evolueze spre democraţie. Sub conducerea lui Ephialtes, atenienii au privat areopagul de puterea juridică în 462-461 î.Hr., dând-o tribunalelor şi punând-o implicit în mâna cetăţenilor. Şase mii de judecători au fost aleşi prin tragere la sorţi. Sistemul a fost implementat de protejatul lui Ephialtes, Pericle, care, începând cu 443, a fost reales mai mulţi ani la rând conducător al Atenei. El a stabilit principiul egalităţii în faţa legii şi a transformat consiliul oraşului într-un organ democratic, în faţa căruia orice cetăţean avea dreptul de a se prezenta cu o plângere. Funcţionarii din administraţie erau aleşi prin tragere la sorţi. S-au construit impresionante clădiri publice, şi s-au scris piese de teatru. Perioada sub conducerea lui Pericle a intrat în istorie cu denumirea de „epoca de aur a Atenei".

Temistocle

Comandant al armatei ateniene, om de stat şi arhonte, Temistocle a proiectat portul din Pireu în 493-492 î.Hr. Nu s-a bucurat niciodată de popularitate printre concetăţenii săi, deşi a avut un rol esenţial în ascensiunea Atenei. Momentul cel mai important din viaţa sa a fost conducerea luptei de la Salamina. Rivalii şi criticii săi din gruparea oligarhică au obţinut ostracizarea lui în jurul anului 470 î.Hr, şi chiar condamnarea sa la moarte. Temistocle a murit sau s-a sinucis în exil ca supus al perşilor, după 460 î.Hr.

Sparta - stat militar

Sparta, cel mai puternic stat din Pelopones, era mult mai tradiţional decât alte polisuri. Viaţa publică era caracterizată prin austeritate şi ordine marţială, iar statul deţinea o forţă militară excepţională.

Alături de Atena, Sparta, a deţinut şi ea hegemonia printre oraşele-stat greceşti. Din cauza conflictului care a debutat între cele două state în sec. V î.Hr., s-au făcut frecvent analogii între structura politică şi stilul lor de viaţă, fără a se acorda din păcate suficientă atenţie trecutului şi progresului lor diferit. Confruntată cu o creştere demografică, Sparta a început să se extindă în jurul anului 720 î.Hr., prin ocuparea Lakoniei şi invadarea Meseniei. Mesenienii s-au răsculat între 660 şi 640, ceea ce i-a determinat pe spartani să le cucerească oraşul şi să preia astfel controlul peste întregul Pelopones. Învinşii au devenit iloţi, sclavi care aparţineau statului. Unele triburi de iloţi au reuşit să îşi recâştige libertatea dând dovadă de curaj în luptă. Unii dintre ei au devenit chiar şi cetăţeni ai Spartei.

Ordinea socială spartană se baza pe păstrarea vechilor obiceiuri tribale, precum invocarea zeilor, mesele comune şi creşterea băieţilor după vârsta de şapte ani de către stat, nu de către familie. Spartanii erau cunoscuţi pentru disciplina lor, viaţa austeră şi supunerea faţă de superiori. Sparta nu a cunoscut prin urmare un progres social şi economic, de exemplu nu a bătut niciodată monede. Începând cu sec. VI, conducerea statului nu mai era exercitată de către aristocraţi, ci de către toţi bărbaţii apţi, consideraţi egali (homoioi). Aceştia îşi luau mesele, cum ar fi celebra „supă neagră spartană", împreună. comunitate era alcătuită din 15 bărbaţi, care se ocupau şi de educaţia adolescenţilor din grup (efebi). Până la vârsta de 30 de ani, bărbaţii trăiau în unitatea militară din care făceau parte, antrenându-se permanent. Căsătoria şi viaţa de familie erau astfel puse pe plan secundar, fiind încurajate relaţiile homosexuale. Întrucât bărbaţii lipseau adesea, fiind plecaţi la război sau în cantonamente, femeile spartane duceau o viaţă mai emancipată decât cele din alte oraşe. Aristotel menţiona chiar existenţa unei „mulţimi de femei neînfrânate" în Sparta.

Ţelul politic al Spartei era eficienţa militară şi pregătirea pentru înfrângerea inamicilor externi, dar şi a iloţilor răsculaţi. Tinerii spartani, erau pregătiţi prin antrenament fizic şi militar să lupte, să ucidă şi să moară pentru binele Spartei. Astfel au intrat spartanii în istorie, mereu gata de război şi neînfricaţi în faţa morţii.

Fragment din Istoriile lui Herodot:

Inscripţie pe mormântul spartanilor ucişi în timp ce apărau trecătoarea de la Termopile
„Mergi, străinule, şi spune spartanilor că zăcem aici pentru că ne-am supus legilor lor.“

Organizarea politică a Spartei

Sparta a fost condusă de două dinastii regale, însă au existat perioade în care eforii au preluat puterea. Relaţia cu Atena, deşi armonioasă iniţial, s-a transformat în rivalitate şi stare de conflict după războaiele cu perşii.

Forma de guvernare a Spartei a fost o monarhie în care două dinastii de regi, Agizii şi Eurypontizii, alternau la putere. Aristocraţii spartani îşi închinau viaţa artei războiului, şi trăiau din dările plătite de iloţi. În prima jumătate a sec. VII î.Hr., legiuitorul Licurg a redactat un cod politic numit Marea Rhetra („înţelegere" sau „lege"), care enumera obiceiurile şi tradiţiile spartane. Un consiliu alcătuit din 28 de aristocraţi aleşi pe viaţă guverna alături de rege. Exista de asemenea o adunare (apella) a cetăţenilor, care aproba sau respingea propunerile consiliului. O nouă instituţie numită eforat („supraveghetori") a apărut în sec. V î.Hr. Cei cinci membri ai săi erau aleşi iniţial în fiecare an de către apella, dar au început curând să domine consiliul şi adunarea, preluând chiar şi puterea de la regi. Abia în anul 226 î.Hr., regele spartan Cleomene III a reuşit să îi înfrângă.

Sparta şi-a stabilit hegemonia în întregul Pelopones şi puţini au îndrăznit să se ridice împotriva acestui stat puternic. Spre deosebire de Atena, Sparta solicita doar bărbaţi şi arme de la alte oraşe-stat, fără a interveni în administrarea acestora.

Relaţiile Spartei cu Atena au fost bune la început, spartanii conduşi de Cleomene I ajutându-i chiar pe atenieni să îl detroneze pe tiranul Hippias în 510 î.Hr. Mai mult decât atât, graţie aptitudinilor lor militare, spartanii au fost mereu în prima linie a frontului, ducând cele mai grele lupte în timpul războaielor împotriva perşilor. Astfel, doar cu o mână de luptători, regele spartan Leonida a oprit în 480 î.Hr. înaintarea enormei armate persane la trecătoarea de la Termopile. Spartanii au luptat şi au murit până la ultimul om, câştigând astfel timp pentru greci, care luptau la Salamina. Buna înţelegere dintre cele două oraşe a fost înlocuită de rivalitate, când Atena şi-a început expansiunea. Tensiunile s-au acumulat, dând naştere Războiului Peloponesiac.

Cleomene I al Spartei

Cleomene I din familia agizilor a condus Sparta între cca 521 şi 490 î.Hr. El i-a ajutat adesea pe atenieni să îşi alunge tiranii. Ulterior însă, el a intrat în conflict cu Atena. În 494 l-a învins definitiv pe duşmanul tradiţional al Spartei, Argos, la Sepeia, şi a luat parte şi la alte războaie. Întrucât Cleomene I era apărătorul unei monarhii puternice, eforii au profitat de absenţa sa şi în 491, în timp ce era plecat la război, l-au detronat. Regele s-a sinucis un an mai târziu.

Războiul Peloponesiac

Ieşirea Atenei din sistemul de alianţe a generat un conflict direct cu Sparta. Politica sa agresivă de expansiune a implicat o parte considerabilă din lumea greacă în Războiul Peloponesiac.

În 464 î.Hr., Sparta a trecut printr-un cutremur puternic şi imediat după aceea a izbucnit o răscoală a iloţilor. A cerut ajutorul Atenei, iar în 462 renumitul politician şi generalul oraşului, Cimon, a trimis trupe de hopliţi către Sparta. Forţele democratice din Atena au profitat de absenţa lui Cimon şi de înfrângerea ruşinoasă suferită de acesta în faţa iloţilor pentru a introduce o schimbare radicală. Cimon a fost exilat prin ostracizare şi în 461 Atena a părăsit alianţa antipersană făcută cu Sparta. A fost formată Liga de la Delos, la care au fost forţate să adere şi alte state, pentru a susţine politica expansionistă ateniană. Primul conflict militar minor cu Sparta s-a încheiat cu un tratat de pace în 446-445 î.Hr., prin care cele două puteri cădeau de acord să nu se extindă şi să permită statelor greceşti neutre să rămână independente. Însă în anii imediat următori, Atena şi-a continuat expansiunea, în vreme ce Sparta a încercat să păstreze starea de echilibru de până atunci. Pacea nu a mai putut fi menţinută, începând imediat conflictul armat.

Devastatorul Război Peloponesiac dintre cele mai puternice oraşe-stat a debutat cu ciocniri între puteri mai puţin importante de la marginea peninsulei greceşti. Însă cei doi giganţi, Atena şi Sparta, au fost atraşi curând în război din cauza alianţelor lor cu alte oraşe. Corintul şi Corcyra intraseră în conflict din cauza coloniei lor comune Epidamnos (Durres în prezent) de la Marea Adriatică. Corcyra, care rămăsese neutră până atunci, a cerut să se alieze cu Atena, care, dorind să îşi extindă sfera de influenţă şi pe coasta Adriatică, a fost de acord. În 433 î.Hr. au avut loc primele lupte maritime între navele ateniene şi cele corintice. În 432, Atena a impus o blocadă asupra aliatului Corintului, Megara, şi a coloniilor sale pontice. Corintul şi Megara au cerut imediat ajutorul aliatului lor, Sparta. După unele ezitări, Sparta a declarat război Atenei în vara anului 432, sub motivul încălcării tratatelor anterioare de pace.

Desfăşurarea războiului

Prima parte a Războiului Peloponesiac a fost destul de neclară, niciuna dintre tabere nereuşind să obţină victoria. Însă prin intrarea sa într-o alianţă cu perşii, Sparta a copleşit Atena din punct de vedere numeric şi a determinat-o să capituleze.

Războiul Peloponesiac (431-404 î.Hr.) a forţat majoritatea statelor din regiune să se alieze cu una dintre tabere. În faza iniţială (431-421 î.Hr.), Atena, sub conducerea lui Pericle şi având o flotă puternică, a luptat în defensivă pe uscat şi a atacat pe mare. Sparta, sub Arhidamus II, avea războinici excelenţi, cu care a luptat în principal pe uscat între anii 431-427, devastând Atica în 425. În cele din urmă, diferenţa dintre cele două forţe a dus la un impas în această primă fază a războiului. Cleon, succesorul lui Pericle, a continuat politica expansionistă a Atenei. După ce a câştigat o impresionantă victorie navală asupra Spartei lângă insula Sfacteria în 424, el a distrus şansele încheierii unui acord de pace prin cererile sale fabuloase. Abia după moartea sa, în lupta de la Amfipolis din 422, s-a putut reveni la masa negocierilor.

Următorul conducător al Atenei, Nicias, era reprezentantul celor care doreau sfârşitul războiului. În cele din urmă s-a încheiat Pacea lui Nicias cu Sparta în 421 î.Hr., prin care graniţele redeveneau cele de dinainte de război. Totuşi, aliaţii marilor puteri au continuat să se lupte. În 420, sub conducerea lui Alcibiade, cei care doreau reluarea războiului au preluat puterea în Atena şi au format o alianţă cu principalul rival al Spartei, oraşul Argos. Cu toate acestea, Sparta a reuşit să învingă Argosul în 418.

În 415 î.Hr. a debutat o nouă fază a războiului, iar zona de conflict s-a mutat în Sicilia. Doi ani mai târziu, în 413, conflictul a revenit însă în Atica. Situaţia Atenei părea gravă, întrucât Sparta se aliase cu perşii, care finanţau cu cantităţi uriaşe de aur construirea unei flote spartane. Alcibiade a reuşit să îi învingă pe spartani şi perşi în 411 la Abydus şi în 410 la Cyzicus. Dar, pierderea bătăliei navale de la Notium în 407 a scos în evidenţă epuizarea militară şi financiară a puternicului oraş-stat.

Înfrângerea definitivă a flotei ateniene de către spartani a avut loc la Aegospotami în 405 î.Hr. Amiralul spartan Lixandru a reuşit să impună o blocadă asupra Atenei şi să o determine astfel să capituleze. Singurele teritorii care îi rămâneau Atenei erau Atica şi Salamina, zidurile de apărare ale oraşului urmau să fie distruse, iar flota cedată spartanilor. Echilibrul de forţe înclina de acum spre Sparta.

Istoricul grec Tucidide

Tucidide, istoric şi general atenian, este sursa principală de informaţii pentru cercetători despre fazele războiului dintre Sparta şi Atena. Între 431 şi 411 î.Hr., el a scris Istoria Războiului Peloponesiac în opt volume, redând evenimentele cu meticulozitate. Strategul atenian a fost învins de spartani lângă Amfipolis în 424 şi a fost trimis în exil vreme de 20 de ani. Istoricul Xenofon a continuat opera lui Tucidide, oferind detalii despre ultima parte a războiului (411-404 î.Hr.), în lucrarea sa Hellenica.

Progresul intelectual în secolele V şi IV î.Hr.

În cele două sute de ani de după 500 î.Hr., în Grecia s-a înregistrat un progres intelectual remarcabil. Acesta a fost demarat de marii scriitori de tragedii, de primii istorici şi de sofişti, a căror filosofîe a fost continuată de către Socrate, Platon şi Aristotel.

Secolele V şi IV î.Hr. au marcat o renaştere intelectuală în multe domenii. În sec. V, trei dintre cei mai importanţi autori de tragedii ai Antichităţii, Eschil, Sofocle şi Euripide, creau la Atena. Ei foloseau miturile şi cronicile pentru a ilustra teme precum soarta schimbătoare a omului, vina şi ispăşirea. Autorii de comedii, în special Aristofan, au preluat aceleaşi motive în secolul următor, punând însă accent pe slăbiciunea umană.

Pe fundalul acestei efervescenţe creatoare, a luat naştere şi filozofia istoriei, sau istoriografia, prin apariţia operelor lui Herodot la mijlocul sec. V. Munca sa a fost continuată de către Tucidide câteva decenii mai târziu. Herodot este considerat „părintele istoriei", datorită referinţelor originale la contextul istoric universal făcute în descrierea războaielor greco-persane. Istoria nu mai era percepută ca „un joc al zeilor", ci mai degrabă ca o combinaţie de forţe şi factori umani. Se analizau şi se propuneau de asemenea cauze şi motive.

În domeniul filozofiei, sofiştii („învăţători ai înţelepciunii") au trecut de la filozofia naturală a secolului anterior la o orientare cu totul nouă, care a marcat sfârşitul vechii ordini. Minţi luminate şi provocatoare, ei considerau că gândirea, raţionamentul critic şi retorica stăteau la baza întregii cunoaşteri, a comportamentului şi a obiceiurilor umane. Omul a devenit de altfel „măsura tuturor lucrurilor". Pe lângă toate acestea, trei mari filozofi greci au pus fundamentele gândirii etice. Socrate, care se concentrase pe răspunderea morală a individului, a fost judecat în 399 î.Hr. pentru că „îi corupsese pe tinerii atenieni" şi condamnat la moarte prin otrăvirea cu cucută. Discipolul său Platon, a fost marcat de moartea nedreaptă a maestrului său şi i-a preluat învăţăturile, în special dialogurile, pentru a explica tot ceea ce există printr-o structură ierarhizată, bazată pe etică. În opera sa Politeia (Republica), Platon medita asupra statului ideal şi propunea conceptul de filozofi-regi. În jurul anului 385 î.Hr., el a înfiinţat la Atena o academie de filozofie, în care a predat mulţi ani.

Ulterior, Aristotel, pe care Platon îl „convertise", dar de care apoi s-a despărţit, a pornit de la lucrurile individuale pentru a crea un sistem universal de ştiinţe. A făcut din principiile ştiinţelor naturii şi observarea naturii parte integrantă a istoriei ideilor.

Fragment din Istoriile lui Herodot, volumul I

„Voi continua cu istoria mea, descriind atât oraşele mari, cât şi pe cele mici. Cele mai multe dintre oraşele mari din trecut au decăzut, devenind neimportante, iar cele care acum sunt puternice au fost şi ele odată slabe... Voi povesti aşadar nepărtinitor despre toate, având convingerea că fericirea omului nu rămâne îndelung în acelaşi loc."

Situaţia politică

După Războiul Peloponesiac, Sparta a fost nevoită să îşi apere hegemonia contestată de lupta pentru autonomie a oraşelor-stat. A pierdut în cele din urmă în faţa Tebei.

Războiul peloponesiac a schimbat echilibrul puterilor. Atena a eşuat în politica sa de expansiune şi a trebuit să cedeze Spartei poziţia de hegemonie.

Cu toate acestea, pacea încă nu se stabilise în Grecia. Războiul afectase profund aproape toate oraşele care intraseră în luptă într-una din tabere. Peste tot, cetăţenii se împărţiseră în apărători ai democraţiei ateniene sau ai vechii ordini oligarhice spartane. Agitaţia socială continua să se manifeste, precum în Corcyra, şi pe alocuri izbucneau mici războaie civile.

După capitularea Atenei în 404 î.Hr., aliaţii Spartei, în special Corint şi Teba, au cerut distrugerea oraşului, pentru a elimina definitiv puterea ateniană. Însă Sparta, care îşi atinsese deja scopul, s-a opus unei astfel de măsuri. Oraşele care se aflaseră până atunci sub controlul Atenei cereau să li se acorde autonomia pe care Sparta le-o promisese în timpul războiului, nefiind prea dornice să treacă de sub dominaţia ateniană sub cea spartană. Sparta a înlăturat guvernele democratice din aceste oraşe şi a reinstaurat vechile partide oligarhice.

Nemulţumirile au apărut din nou în Pelopones. La începutul sec. IV î.Hr., perşii au invadat din nou oraşele greceşti din Anatolia. Sparta a intervenit prompt şi în forţă, încercând să alunge perşii între anii 400-394. Însă aceştia au reuşit să convingă Teba, Argos, Corint, Atena şi statele din centrul Greciei să se alieze cu ei împotriva Spartei, promiţându-le bani şi independenţă. Sparta a reuşit să obţină unele victorii împotriva câtorva dintre oraşele-stat, cum s-a întâmplat în a doua bătălia de la Cheroneea (394 î.Hr.), dar alianţa susţinută de aurul perşilor a fost mult prea puternică pentru a fi învinsă. În urma Păcii regale încheiată în 387-386, Sparta a fost nevoită să recunoască dominaţia persană în Asia Mică şi autonomia celorlalte oraşe greceşti. Slăbirea Spartei a lansat semnalul către vechii săi aliaţi dornici să iasă definitiv de sub controlul său. Teba a preluat conducerea, prin generalul Epaminonda. Acesta a aplicat o nouă tactică militară şi printr-un atac dinspre flancul stâng, armata tebană i-a învins pe spartani la Leuctra în Beoţia în 371. Sparta a fost distrusă şi în câteva decenii Teba a preluat supremaţia în Grecia. Această situaţie s-a păstrat până când o nouă putere, Macedonia sub conducerea lui Filip II schimbă ordinea.