II.12. Persia sub Parţi şi Sasanizi
238 Î.HR.-651 D.HR.
Dinastia Parţilor şi apoi cea a
Sasanizilor au fost timp de secole duşmanii cei mai redutabili de la graniţa de
răsărit a Romei. Regii se considerau moştenitorii Imperiului Ahemenid. În vreme
ce Parţii au preluat elemente din cultura elenistică, Sasanizii doreau să
reînvie tradiţiile persane, precum zoroastrismul. Roma a suferit şi ea
influenţa persană, iar Imperiul Bizantin a fost inspirat de „dreptul divin de a
conduce" de origine orientală. Epuizat de conflictele cu Roma, Imperiul
Sasanid a cedat în faţa invaziilor musulmanilor arabi în sec. VII.
Imperiul Parţilor (250 î.Hr.-224 d.Hr.)
Începând cu sec. IV î.Hr., parnii, un
trib de nomazi, au migrat de pe ţărmul de sud-est al Mării Caspice în munţii
Iranului. Au preluat numele de părţi, după ce au cucerit provincia Parţia în
250 î.Hr. sub conducerea primului lor rege, Arsakes I. Acesta şi succesorii
săi, Arsacizii, i-au alungat pe Seleucizi din Iran, iar în timpul lui Mitridate
I, în sec. II î.Hr., i-au eliminat din Mesopotamia. Aceasta a devenit inima
imperiului lor, cu capitala Ctesifon aşezată pe fluviul Tigru. Parţii au
adoptat atât cultura elenistică a Seleucizilor, cât şi structurile lor
administrative. Provinciile erau aproape autonome, fiind conduse de guvernatori
independenţi, care făceau frecvent parte din dinastia regală.
Imperiul Parţilor a atins dimensiunile
sale maxime în timpul lui Mitridate II „cel Mare", în sec. I î.Hr.,
întinzându-se de la Eufrat până la Ind. Au existat conflicte cu Imperiul Roman
pentru controlul asupra Armeniei, dar niciuna dintre tabere nu a ieşit
învingătoare. Parţii l-au înfrânt pe consulul roman Crassus în lupta de la
Carrhae în 53 î.Hr. În timpul domniei lui Augustus, romanii au profitat însă de
dorinţa de independenţă a guvernatorilor părţi pentru provinciile lor şi de
disputele dinastice pentru tron. Au aplicat principiul „divide et impera",
susţinând mai mulţi pretendenţi la tron. Împăratul Traian a cucerit Mesopotamia
în 114, dar ulterior Adrian a pierdut-o din nou. La începutul sec. III au urmat
noi campanii romane împotriva Parţilor, care au fost nevoiţi să încheie pace cu
romanii în 218, întrucât imperiul lor era pe cale de a se destrăma din
interior. Ardaşir, care guvernase vechea provincie Fars (Persis), locul de
origine al Ahemenizilor, a pus capăt domniei Arsacizilor în 224 şi a înfiinţat
dinastia Sasanizilor care a durat până în 651.
Imperiul Sasanizilor (224-651 d.Hr.)
Sasanizii se considerau succesorii
Ahemenizilor şi au căutat să le readucă la viaţă civilizaţia. Conflictul cu
romanii a slăbit regatul şi l-a transformat într-o pradă uşoară pentru arabii
invadatori.
Sasanidul Ardaşir I i-a înlăturat pe
ultimii conducători Parţi în 224. Sasanizii se bazau pe vechile tradiţii
persane mult mai mult decât Arsacizii şi au încercat să le reînvie, mai ales
zoroastrismul, care a fost transformat în religie de stat. Sasanizii au
încercat să reducă autonomia provinciilor, ceea ce va duce în cele din urmă la
căderea Imperiului Parţilor. Ei au căutat să centralizeze puterea. Sasanizii au
continuat conflictele cu romanii şi Imperiul Bizantin. Şapur I i-a înfrânt cu
uşurinţă pe romani la Edessa în 260 şi l-a luat prizonier pe împăratul Valerian.
În sec. IV, sub succesorii lui Şapur, creştinii au fost priviţi cu suspiciune
ca posibili susţinători ai Romei, fiind persecutaţi. Odată cu încheierea
conflictului în sec. V, creştinilor li s-a recunoscut libertatea religioasă.
Imperiul Sasanid a atins apogeul în timpul domniei lui Chosroe I, care a învins
Imperiul Heftalit până în 560 şi a cucerit sudul Arabiei până în 570.
Ciocnirile cu bizantinii au culminat când Chosroe II, a adus Imperiul Bizantin
în pragul prăbuşirii. A ocupat Siria şi Egiptul, iar apoi a cucerit Ierusalimul
în anul 614 şi a furat relicve sfinte. Împăratul bizantin Heracliu I a reuşit
în final să oprească înaintarea perşilor şi i-a învins la Ninive în 627,
recucerind Siria, Palestina şi Egiptul. Chosroe II a fost detronat şi ucis, iar
succesorul său a fost nevoit să facă pace cu Heracliu.
Slăbită în urma acestui conflict militar
îndelungat, Persia nu a mai putut face faţă presiunii arabilor care răspândeau
islamismul. Ultimul conducător sasanid, Yezdegerd III, după ce a fost înfrânt
de arabi, s-a refugiat în munţi, unde a fost asasinat în anul 651. Cu toate
acestea, limba şi cultura rafinată a perşilor au fost integrate în noua
credinţă şi au devenit un semn distinctiv al elitei arabe.
Maniheismul
În secolul III d.Hr., un gânditor
persan, Maniheus, a propovăduit o doctrină dualistă care includea elemente din
zoroastrism, creştinism şi budism, şi căreia i-a împrumutat numele său.
Maniheus îl identifica pe Dumnezeu cu o împărăţie a luminii, care se opunea
celei a întunericului. Propovăduia de asemenea că omul trebuie să lupte
permanent împotriva întunericului care îl ameninţă şi că Dumnezeu trimite
mântuitori în ajutorul său. Maniheismul a lăsat o amprentă puternică asupra
gnosticismului şi creştinismului. Maniheus a fost persecutat ca eretic şi
biciuit până la moarte în 276 d.Hr.
