II.13. Celţii, slavii şi triburile germanice
SEC. VI Î.HR. - SEC. VII D.HR.
În Antichitate o mare parte a Europei a
fost locuită de către celţi de slavi şi de vechile triburi germanice. Aceştia
erau consideraţi barbari necivilizaţi de către populaţiile mediteraneene, deşi
unii autori greci şi romani au scris despre ei şi de bine. Sursele antice,
epopeile medievale şi descoperirile arheologice ne oferă puţine informaţii
despre aceste popoare. Elemente din cultura şi limba lor s-au păstrat până în
zilele noastre.
Migraţia celţilor
Celţii şi-au părăsit ţinutul de origine
pentru a se stabili în vestul Franţei, în sudul Germaniei, în vestul şi
sud-estul Europei. Au pătruns de asemenea în nordul Italiei şi în platoul
central al Anatoliei.
Numele de celt datează din sec. VI î.Hr.,
când era folosit de greci pentru a indica membrii triburilor care trăiau în
jurul Dunării şi Ronului. Dovezile migraţiei celţilor apar acolo unde aceştia
s-au întâlnit cu etruscii, romanii şi grecii. În sec. VI, celţii au început să
se aşeze pe câmpiile râului Pad, teritoriu controlat până atunci de etrusci.
Două veacuri mai târziu, ei au început să organizeze raiduri în sud, prădând
Roma în jurul anului 390 î.Hr. În sec. III, celţii au înaintat spre Europa de
Sud şi Balcani, până în Grecia, jefuind Delphi. Gallii de origine celtică au
ajuns în Asia Mică în 278 î.Hr. ca mercenari ai lui Nicomede I al Bitiniei. Au
fost învinşi în „Bătălia elefanţilor" în 275-274 de către Antioh I al
Siriei, care i-a aşezat în centrul Anatoliei (Galatia), unde încă se mai găseau
în sec. I d.Hr.
Nu există dovezi ale unei migrări în
masă a celţilor în Peninsula Iberică sau Marea Britanie, ci mai degrabă
populaţiile locale au preluat elemente ale culturii celte.
Purtând numele de celtiberi, aceste
populaţii s-au extins înspre sud din nordul Spaniei în sec. V î.Hr. Locuitorii
Marii Britanii din perioada preromană au fost consideraţi celţi datorită
culturii şi limbii lor.
La începutul sec. I î.Hr., triburile
germanice au coborât din nord, alungându-i pe celţii stabiliţi în centrul
Europei din văile aflate la nord de Rin şi Dunăre, până când au căzut şi ei în
cele din urmă sub dominaţie romană. O cultură independentă galo-romană a apărut
în Galia celtică, sub influenţa romanilor. Celţii din Marea Britanie, care nu
au făcut niciodată parte din Imperiul Roman, şi-au păstrat independenţa în
Irlanda, Scoţia şi Ţara Galilor. Grupuri tribale care vorbeau limba celtă, deşi
fuseseră romanizate, s-au desprins din aceste regiuni şi au pătruns în Bretania
în sec. V-VI. Limba şi cultura celtă s-au păstrat în acele zone până în prezent
sub numele de cultura La Tène.
Celţii şi romanii
Între 200 î.Hr. şi 100 d.Hr., romanii au
cucerit aproape toate teritoriile celtice.
Primul conflict semnificativ între
romani şi „gali", cum erau numiţi celţii, s-a încheiat în 390 î.Hr. cu
jefuirea Romei de către celtul Senones, aflat sub conducerea lui Brennus.
Mituiţi de romani ca să plece, celţii s-au retras în nord şi s-au aşezat pe
câmpia râului Pad. Romanii au ocupat regiunea între 225 şi 190 î.Hr. Cucerirea
teritoriilor celtice de dincolo de Alpi a început în 125 î.Hr. şi a avut mai
multe etape. Triburile locale se aflau frecvent în conflict între ele şi nu
s-au putut unifica pentru a se apăra. Uneori chiar au cerut ajutorul romanilor
împotriva unor duşmani. Iuliu Cezar a intervenit şi el pentru aceştia, atunci
când i-a ajutat pe gali să respingă atacul războinicului german Ariovistus în
anul 58 î.Hr. Până în 51 î.Hr., Cezar cucerise toată Galia (teritoriul de
astăzi al Franţei şi Belgiei), încheind adesea alianţe cu unele triburi
celtice. Cel mai perseverent şi redutabil dintre celţi a fost prinţul
Vercingetorix, care a fost proclamat rege în 52 î.Hr. de mai multe triburi. A
fost capturat în cele din urmă şi a devenit prizonierul lui Cezar la Alesia.
După ce a fost expus într-o paradă la Roma în 46 î.Hr., Vercingetorix a fost
executat.
Succesorii lui Cezar au lărgit graniţele
imperiului până la Rin şi la Dunăre, astfel încât tot teritoriul celtic din
centrul Europei a intrat sub dominaţie romană. Celţii din Peninsula Iberică şi
Marea Britanie au fost şi ei cuceriţi de romani. În anul 60, regina celtă
britanică Boadicea s-a răsculat împotriva romanilor. În ciuda unor prime
victorii, revolta a fost înăbuşită şi regina s-a sinucis.
Romanizarea Galiei a dat naştere unei
culturi mixte galo-romane. Galii au adoptat rapid limba latină, dreptul roman
şi modelul de administraţie roman, asimilând astfel civilizaţia şi cultura
Romei. Nobilii celţi au preluat stilul roman de viaţă, primind cetăţenia romană
şi chiar accesul în Senat, deşi au preferat să trăiască în continuare la ţară.
Aşezările celtice, precum Paris şi Trier, s-au transformat în oraşe galo-romane
înfloritoare. Galia a devenit una dintre cele mai importante provincii romane
datorită veniturilor pe care le realiza din exportul de cereale, vin şi produse
textile finite.
Prădarea Romei de
către Brennus
Istoricul roman Liviu a descris jefuirea
oraşului de către Brennus în lucrarea sa Istoria Romei. Potrivit lui, Brennus
nu a putut cuceri Capitoliul pentru că apărătorii săi au fost alertaţi de
gâgăitul gâştelor sacre de acolo. De la acest eveniment, gâştele au fost
onorate în mod special. Brennus a făcut o înţelegere, acceptând 1000 de livre
de aur în schimbul retragerii sale. Când romanii s-au plâns că măsurile de pe
cântar erau prea grele, Brennus şi-a aruncat spada pe taler spunând „Vae
victis!" („Vai de cei învinşi!").
Civilizaţia şi societatea celţilor
Civilizaţia celţilor se deosebeşte de
alte civilizaţii vechi prin absenţa scrisului. Din alte puncte de vedere însă,
a atins un nivel avansat pe planurile culturii materiale, ale economiei, ale
comerţului şi ale diferenţierii sociale.
Celţii nu au fost o naţiune unită, fiind
împărţiţi în numeroase triburi şi clanuri care se aliau sau se luptau unele cu
altele în funcţie de împrejurări. La început, triburile erau conduse de regi,
care au fost ulterior înlocuiţi de adunări ale nobililor. Prinţii se ridicau
din rândul nobilimii, distingându-se prin bogăţia şi influenţa lor. Ei
conduceau de asemenea armatele în timp de război. Erau înmormântaţi în încăperi
funerare spaţioase, înconjuraţi de obiecte valoroase. Ei dominau marea masă a
celţilor, având sclavi care îi slujeau. Extrem de important era sistemul strict
de devoţiuni şi loialităţi personale. Prinţii deţineau proprietăţi vaste,
percepeau diverse dări şi îşi băteau chiar propriile monede.
Agricultura şi creşterea animalelor
stăteau la baza economiei celte. Prelucrarea metalelor şi producţia de ceramică
s-au dezvoltat remarcabil sub influenţa considerabilă a etruscilor, a romanilor
şi a grecilor. Celţii trăiau în ferme sau sate, iar unele aşezări au început să
se dezvolte în jurul reşedinţelor mai importante ale nobililor. În sec. II î.Hr.,
au fost ridicate oraşe fortificate.
Druizii, care alcătuiau casta preoţilor,
se bucurau de mult respect. Ei celebrau ritualurile religioase, faceau profeţii
şi acţionau de asemenea ca judecători. Erau venerate zeităţi şi strămoşi,
uneori cu aducerea de sacrificii umane, atât în temple, cât şi lângă izvoare,
râuri sau copaci. Druizii îşi transmiteau cunoştinţele în întregime pe cale
orală, în acelaşi mod fiind perpetuată şi istoria celţilor, prin poeme recitate
de barzi. În acestea se împleteau evenimentele istorice şi povestirile mitice,
cum a fost şi cazul legendei regelui Arthur.
Legenda regelui
Arthur
În epopeea regelui Arthur sunt
istorisite conflictele dintre celţii din Marea Britanie şi anglo-saxonii de
origine germanică. Unele elemente sunt recurente în mai multe dintre versiunile
literare ale legendei. Printre acestea se numără victoria repurtată de Arthur
asupra anglo-saxonilor, celebra sa masă rotundă şi adulterul comis de soţia sa
Guinevere. Regele a fost identificat cu mai multe personaje istorice, cum ar fi
romanul Lucius Castus şi regele celt Riothamus.
Primii slavi
Înaintarea hunilor la sfârşitul sec. IV d.Hr.
şi deplasarea triburilor germanice declanşată de venirea hunilor au dus la
migrarea slavilor. La început, aceştia s-au stabilit în regiunile părăsite de
germani, avansând apoi spre sud, în Peninsula Balcanică.
Slavii sunt probabil originari din zona
situată la nord de munţii Carpaţi, între râurile Vistula şi Nipru. În sec. V d.Hr.,
în timpul Marii migraţii a popoarelor, şi-au părăsit teritoriul originar şi au
pornit pe urmele triburilor germanice care se retrăgeau. Au înaintat spre vest
până la râul Elba şi Marea Baltică, iar înspre est până în Kamceatka. În sud,
slavii au fost opriţi iniţial la Dunăre, la graniţa Imperiului Bizantin. Ei
şi-au continuat însă raidurile, ajungând până la Ragusa şi în cele din urmă la
porţile Constantinopolului. Slavii au trecut în număr mare Dunărea şi s-au
stabilit în zona Balcanilor. Unii dintre scriitorii antici îi numesc sarmaţi şi
sciţi.
Slavii de pe Dunăre au fost dominaţi
între sec. VI-VIII de avari, un trib de călăreţi. În sec. IX, maghiarii, originari
din stepele eurasiatice, s-au aşezat pe teritoriul de astăzi al Ungariei.
Teritoriul colonizat de slavi a fost împărţit între slavii de vest, de est şi
de sud, care au evoluat deosebit unii faţă de ceilalţi.
Traiul comun al primilor slavi se baza
pe clanuri, care se uneau apoi pentru a forma un trib. În sursele scrise, ei
sunt descrişi ca fiind un popor harnic de păstori. În sec. VI predomina încă
agricultura de subzistenţă, iar meşteşugurile erau primitive. Obiectele precum
vasele de băut şi uneltele erau produse doar pentru uz domestic. Conducătorii
de clan s-au ridicat treptat, devenind o clasă în sine doar acolo unde slavii
nu erau sub dominaţie străină. În sec. VII, au fost construite cetăţi
fortificate. Se cunosc puţine detalii despre religia primilor slavi, dar se
ştie că adorau zeităţi ale naturii. Au fost creştinaţi în sec. IX de fraţii Chiril
şi Metodiu, primul împrumutându-şi numele alfabetului chirilic.
Sub jugul avar
„În fiecare an, avarii veneau printre slavi
ca să petreacă iarna, dormind cu soţiile şi cu fiicele acestora. Slavii îndurau
numeroase alte nedreptăţi, plătind chiar şi tribut avarilor. Generaţia fiilor
avarilor şi ai femeilor slave nu a mai acceptat această oprimare brutală şi a
refuzat să se supună avarilor."
Fragment din Cronicile lui Fredegarius
Civilizaţia şi societatea vechilor germani
Cronicarii romani îi descriu pe vechii
germani ca fiind un popor extrem de războinic. Aceştia, deşi nu erau uniţi sub
un singur conducător, nu s-au supus cuceririi romane şi au devenit un inamic de
temut al Imperiul Roman.
În sec. I î.Hr., vechii germani, ale
căror origini sunt încă neclare, s-au răspândit din nord-est pe câmpiile
Rinului şi pe malurile Dunării. Societatea germană era scindată în mai multe triburi,
fiecare fiind condus de nobili războinici, care îşi căpătaseră putere din
proprietăţile lor şi din alianţele cu alţi nobili. Regii erau aleşi în vreme de
război pentru a conduce armatele. În perioada Marilor migraţii, regii şi-au
permanentizat rolul. Populaţia se ocupa de agricultură şi creştea animale,
fiind împărţită în nobili, oameni liberi şi sclavi. Făceau comerţ intens cu
Imperiul Roman. Judecători aleşi prezidau adunările comunităţii şi procesele.
Verdictele erau însoţite de jurăminte fiind considerate judecata zeilor.
Vendetele personale declanşau frecvent ciocniri sângeroase.
Deşi s-au aflat în permanent conflict cu
romanii, dintre care Arminius a constituit cea mai mare ameninţare, începând cu
sec. I d.Hr., germanii au intrat în număr tot mai mare în armata romană ca
mercenari, ajungând chiar să o domine. Romanii îi admirau pe germani atât
pentru complecţia lor fizică, forţa şi curajul în luptă, cât şi pentru viaţa
lor austeră şi simplă. Istoricul roman Tacit a descris exaltarea în care intrau
războinicii înainte de luptă, numind-o „mânie teutonică".
Războiul şi bătăliile jucau un rol
semnificativ în religia şi mitologia germanilor, care era plină de descrieri
ale luptelor zeilor beligeranţi cu uriaşi şi demoni. Zeul războiului Wodan
(Odin), care domina panteonul germanic, îi primea pe luptătorii căzuţi în
cetatea sa, Valhalla. Divinităţile erau venerate în locuri sacre sau în
monumente naturale, iar ritualurile includeau sacrificii de animale şi chiar de
oameni. Lumea imaginară este cunoscută în principal prin epopeile medievale şi
prin mituri, precum Edda, lucrare bazată pe poeme islandeze compuse anterior.
Primele documente conţin profeţii, formule magice şi blesteme, scrise în
alfabetul runic şi datează din sec. II. Texte mai lungi cu litere rune cioplite
în piatră sau crestate în lemn s-au găsit doar în Scandinavia, mai ales pe
lespezi de mormânt.
Tacit despre
religia popoarelor germanice
„Într-o zi anumită toate seminţiile care
se trăgeau din acelaşi neam, îşi trimiteau reprezentanţi la o adunare care se
făcea într-o pădure. Pe toţi îi uneau sentimentul de veneraţie faţă de strămoşi
şi respectul pentru superstiţii, moştenit de demult. Acolo aduceau jertfe
omeneşti şi începeau ritualurile îngrozitoare ale adorării lor barbare."
Vechii germani şi romanii
Începând cu sec. I î.Hr., triburile
germanice şi Imperiul Roman au fost în conflict permanent de-a lungul Rinului
şi Dunării.
Încă din sec. I î.Hr., triburile
germanice au intrat în cofruntare directă cu romanii pe Rin şi Dunăre. Chiar şi
înainte de Marea migraţie a popoarelor care a început în sec. III d.Hr.,
romanii s-au ciocnit cu germanii nomazi, precum cimbrii şi teutonii, care se
deplasaseră spre sud în sec. II î.Hr. Înfrângerea suferită de mai multe trupe
romane trimise în ajutorul unor triburi de celţi a stârnit panică la Roma în
113 î.Hr. Locuitorii se temeau de încă o jefuire precum cea suferită sub celţii
lui Brennus. În timpul lui Marius, armata romană a reuşit să îi învingă însă pe
cimbri şi pe teutoni, în jurul anilor 102-101 î.Hr. Următoarea provocare s-a
produs odată cu invadarea Galiei de către căpetenia războinică Ariovistu, când
celţii au cerut din nou ajutorul romanilor. Cezar i-a respins pe germani în 58 î.Hr.
şi a cucerit toată Galia, transformând Rinul şi Dunărea în graniţele Imperiului
Roman. Germanii au continuat cu toate acestea să facă incursiuni armate pe
teritoriul roman. Începând cu anul 12 î.Hr., romanii au încercat să elimine
ameninţarea permanentă care venea din partea germanilor ocupând întreg
teritoriul până la Elba. S-au văzut însă nevoiţi să abandoneze planurile de
cucerire după înfrângerea guvernatorului roman Varus în 9 d.Hr. în Pădurea
Teutoburg. La nord de Rin şi de Dunăre, doar Agri Decumates, aflat între cele
două râuri, a rămas în mâinile romanilor, fiind protejat de o graniţă
fortificată (limes), prevăzută cu palisade, tranşee şi turnuri de pază.
În pofida incursiunilor regulate ale
germanilor, romanii i-au menţinut sub control până în a doua jumătate a sec.
II, când triburi mai mari, precum alemanii şi francii, au început să se
răscoale. Marc Aureliu a reuşit după un considerabil efort să respingă invazia
marcomanilor şi cvazilor, care s-au aşezat între Elba şi Dunăre în jurul anului
170. În timpul războaielor marcomanice (166-180) împăratul a şi murit. Declinul
Imperiului Roman de Apus a fost prefigurat de către ocuparea zonei Agri
Decumates de către alemani şi suebi în 260, precum şi de stabilirea pe
teritoriul roman.
Arminius al
cheruscilor
Prinţul cherusc Arminius, nume
germanizat apoi şi transformat în „Hermann", a fost la început un aliat al
Romei. A câştigat experienţă în armata romană, era cetăţean roman şi a luptat
alături de romani împotriva altor triburi germanice. Când guvernatorul Varus a
încercat însă să introducă sistemul de taxe şi dreptul roman în Germania, el
s-a răsculat şi a înfrânt trupele romane. A fost ucis în jurul anului 21 de
rudele sale, care se temeau că va acapara puterea absolută. În sec. XIX,
ignorându-se complet faptele istorice, el a fost aclamat ca „apărătorul germanilor".
