II.11. Armenia şi Asia Mică sub conducerea diadohilor şi a romanilor
Î.CR-CCA 200 D.HR.
Armenia şi regatele din Asia Mică se
aflau la confluenţa dintre Orient şi lumea greco-elenistică, şi ulterior cea
romană. Ameninţarea marilor puteri, în special a Romei în primul secol î.Hr.,
plana în permanenţă asupra acestor state care ţineau mult la independenţa lor.
Regele elenistic al Pontului Mitridate VI Eupator, a fost un adversar
înverşunat al Romei în Asia Mică. A purtat două războaie victorioase cu
romanii, pierzându-l pe cel de al treilea.
Armenia şi Bitinia
Armenia s-a eliberat de sub Imperiul
Seleucid pentru prima dată în sec. II î.Hr. A devenit prima naţiune creştină
din lume în jurul anului 300 d.Hr. Bitinia s-a bucurat iniţial de independenţă,
dar a căzut mai târziu sub dominaţie romană.
Armenia a fost succesoarea Regatului
Urartu. Sciţii şi cimerienii i-au folosit teritoriul pentru a trece spre alte
regiuni, iar apoi a devenit provincie a Imperiul Ahemenid Persan în jurul anului
550 î.Hr. După ce a fost cucerită de Alexandru cel Mare în 331 î.Hr., a fost
cedată seleucizilor, fiind ocupată ulterior de părţi. După înfrângerea lui
Antioh III al Siriei în 189 î.Hr., ţara a fost fragmentată.
Regele Tigranes I a reunificat regiunea în
jurul anului 90 î.Hr., extinzând graniţele regatului său spre vest, cucerind
Capadocia şi fostele teritorii ale Regatului Seleucid, Fenicia şi Cilicia. În
69 î.Hr., el a fost înfrânt însă de romani şi a pierdut tot ceea ce cucerise.
Armenia a devenit un stat tampon contestat între romani şi părţi, iar mai
târziu sasanizi.
La începutul sec. IV d.Hr., episcopul
Grigorie Luminătorul a creştinat Armenia, înfiinţând primul stat creştin,
înainte chiar de convertirea Romei. Capul Bisericii Armene, cunoscută şi sub
numele de Biserica Armeană Apostolică sau Gregoriană, este supremul catholicos.
Biserica Armeană este adeptă a doctrinei monofizitiste şi a rămas şi în prezent
autonomă faţă de celelalte biserici creştine.
Regatul Bitiniei din nord-vestul Asiei
Mici a fost condus încă de la sfârşitul sec. IV î.Hr. de o dinastie locală care
a rezistat chiar şi presiunii lui Alexandru cel Mare şi a diadohilor. În 264 î.Hr.,
cel mai important suveran al său, Nikomede I, a fondat capitala Nikomedia,
transformând-o într-un centru al culturii elenistice. Ultimul rege bitinian,
Nikomede IV (95-75 î.Hr.), a fost alungat de către Mitridate din Pont, dar şi-a
recuperat tronul în 84 cu ajutorul lui Sylla. A cedat în schimb regatul Romei,
care l-a preluat în 74 î.Hr.
Monofizitismul
Monofizitismul, o doctrină religioasă
dezvoltată de teologii din Alexandria, susţine că Isus, Fiul lui Dumnezeu, a
avut o singură natură (mono physis), cea divină. El este considerat a fi
Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu. Spre deosebire de monoftzitism, catolicismul
şi ortodoxia afirmă că Isus are două naturi, cea divină şi cea umană. Sinodul
de la Calcedon din 451 a confirmat că „Hristos este Dumnezeu adevărat şi om
adevărat". Bisericile monofizitiste din Egipt (coptă), Armenia şi
Ethiopia, s-au îndepărtat de Bisericile Catolică şi Ortodoxă.
Capadocia şi Pontul
La început atât Capadocia, cât şi Pontul
s-au aliat cu Roma. În timpul lui Mitridate VI, Pontul a devenit însă un inamic
periculos al Imperiului Roman. După înfrângerea lui Mitridate, Roma a câştigat
supremaţia în toată Asia Mică.
Capadocia, aflată în estul Asiei Mici, a
fost iniţial o provincie persană, dar a devenit independentă după moartea lui
Alexandru cel Mare. Şi-a păstrat autonomia în faţa diadohilor, dar a asimilat
cu entuziasm cultura elenistică. După 190-189 î.Hr., Capadocia s-a aliat cu
Roma. Începând cu 114-113 î.Hr., asupra ei a început să planeze ameninţarea lui
Mitridate din Pont, care se prezenta drept apărător al regilor. În jurul anului
100 î.Hr., Mitridate l-a asasinat pe regele Ariarate VII şi l-a încoronat pe
propriul său fiu ca Ariarate IX. După ce ce Roma l-a înfrânt pe Mitridate,
Capadocia a intrat sub controlul ei direct. În 36 î.Hr., Marc Antoniu l-a numit
rege pe Arhelau care-i era loial, iar după moartea acestuia, Tiberiu a transformat
Capadocia în provincie romană.
Regatul Pont, aflat pe coasta nordică a
Asiei Mici, a fost ultimul inamic important al Romei. Având capitala la
Amaseia, regatul era împărţit din punct de vedere politic în eparhii, fiecare
având centrul său administrativ, începând cu sec. III î.Hr., Pontul a cucerit
oraşele greceşti din Asia Mică. Deşi fusese iniţial un aliat al Romei, i-a
devenit inamic în timpul domniei fiului lui Pontus, Mitridate VI Eupator. În
112 î.Hr., când oraşele greceşti au cerut să fie protejate de romani, Mitridate
a profitat de ocazie pentru a ocupa Bosforul şi Chersones, precum şi Crimeea şi
sudul Rusiei până în Armenia Mică. Încercările lui Mitridate de a integra
aceste teritorii în regatul său au declanşat conflictul cu Roma.
În Primul Război Mitridatic (89-84 î.Hr.),
Pontul a ocupat toată Asia Mică şi Grecia, dar a trebuit să încheie un acord de
pace după ce a fost învins de Sylla în 84. Mitridate a cucerit Bitinia în 74-73
î.Hr. şi a declanşat al Doilea Război Mitridatic. Deşi a obţinut câteva
victorii, „barbarul elenizat" a fost înfrânt în cele din urmă de Pompei în
63. Succesorul său a trecut de partea romanilor, care deţineau acum controlul
asupra întregii Asii Mici. În 40 î.Hr., Roma l-a numit rege pe Darius, nepotul
lui Mitridate. Regatul a fost desfiinţat în 64 d.Hr. şi integrat Imperiului
Roman sub forma a două provincii administrative (Pontus şi Bitinia), partea de
est fiind alipită în 47 î.Hr. provinciei romane Galatia.
În timpul domniei lui Mitridate printre
militarii romani s-a răspândit vechiul cult indo-iranian al lui Mithra.
Venerarea lui Mithra s-a înrădăcinat şi la Roma, fuzionând cu cultul de stat
Sol Invictus. Au fost ridicate numeroase altare şi temple închinate lui Mithra,
dar ca urmare a răspândirii creştinismului.
