II.10. De la Constantin I cel Mare la ascensiunea Imperiului Bizantin
312-867
În anul 313 Constantin şi Licinius au
emis la Milano un edict de toleranţă, declarând creştinismul egal cu celelalte
culte romane. În mai puţin de un secol, creştinismul va deveni religia de stat
a Imperiului Roman. Constantin a fost cel dintâi suveran care l-a folosit
pentru a-şi consolida poziţia şi a supus Biserica unui control politic strict,
după cum vor face şi urmaşii săi. Împărţirea în Imperiul de Apus (Roman) şi cel
de Răsărit (Bizantin) a devenit irevocabilă în 395. Pe măsură ce Imperiul Roman
decădea, cel Bizantin îşi începea ascensiunea şi îşi afirma autonomia.
Constantin cel Mare
În anul 324, Constantin a devenit unicul
împărat al imperiului şi a început reorganizarea acestuia, încurajând
creştinismul sub toate aspectele.
După ce şi-au învins rivalii în 313,
Constantin şi Licinius au împărţit Imperiul între ei şi au emis Edictul de la
Milano, care garanta dreptul creştinilor de a-şi practica credinţa. Cooperarea dintre
cei doi împăraţi nu a durat mult, cei doi au devenit rivali şi au început
confruntările armate în anul 316. Constantin a învins şi l-a exilat pe Licinius.
Împăratul se considera trimisul lui
Dumnezeu şi protectorul creştinismului. El dorea să îmbine în noua religie
creştinismul cu ideologia romană privitoare la guvernarea statului. A plătit
daune Bisericii pentru proprietăţile confiscate şi a finanţat ridicarea unor
noi biserici. Cu toate acestea, „donarea" unor terenuri de stat Bisericii
este un mit apărut într-un document falsificat în jurul anului 850.
Constantin a introdus multe legi noi
influenţate de preceptele creştine. A anulat pedepse precum serviciul de
gladiator, mutilarea şi sclavia temporară. A introdus legi inovatoare privind
căsătoria şi viaţa familială. Scoţând în prim plan dreptul divin al regilor de
a guverna, Constantin a reafirmat legitimitatea religioasă a guvernării. Orice
fapt comis împotriva unui împărat creştin devenea un sacrilegiu împotriva lui
Dumnezeu şi a ordinii divine. Împăratul putea interveni în administrarea
Bisericii şi în chestiuni fundamentale de credinţă. Numeroşi creştini au
început să se identifice cu imperiul care până cu puţin timp în urmă îi persecutase
şi doreau chiar să aibă un cuvânt de spus în privinţa administrării acestuia.
Biserica a integrat în cele din urmă multe organizaţii şi instituţii de stat în
structurile proprii.
Fragment dintr-un
elogiu din Panegyrici Latini
„Constantin, tu împărtăşeşti fără
îndoială vreun secret cu Cel de sus, care, după ce ne-a încredinţat pe noi
grijii zeilor mai mici, doar pe tine te-a onorat, arătându-ţi-se., împărat
biruitor, spune-ne despre triumful tău.“
Succesorii lui Constantin cel Mare
După moartea lui Constantin cel Mare un
război fratricid a aruncat Imperiul în haos. În cele din urmă, Constantius II a
fost cel care a preluat şi a continuat cu succes politica tatălui său. Încercarea
lui Iulian Apostatul de a reveni la cultele păgâne a fost o eroare.
În anul 330, Constantin a redenumit
oraşul Bizanţ Constantinopol şi l-a desemnat noua capitală a Imperiului creştin
Roman. Cinci ani mai târziu, împăratul a instituit un sistem de succesiune după
modelul tetrarhiei lui Diocleţian.
Primii săi fii, Constantin II şi
Constantius II, urmau să fie augusti, iar mezinul său Constans şi nepotul său
Dalmatius urmau să fie cezari.
Constantin a murit în 337, în timp ce
pregătea o campanie militară în Persia, la doar câteva zile după ce fusese
botezat şi încreştinat. Imediat toţi cei trei fii ai săi au preluat titlul de
augustus. A urmat un sângeros război fratricid, în care Papa Constantius II, fiul
Faustei, prima soţie a lui Constantin şi-a ucis toate rudele din al doilea
mariaj al tatălui său. El a triumfat astfel în lupta pentru putere. După ce a
respins atacul perşilor, a continuat politica religioasă a lui Constantin cel
Mare. Întrucât dezbaterile aprinse provocate de arianism şi de alte sciziuni şi
erezii ameninţau stabilitatea imperiului, Constantius a încercat să recreeze
coeziunea politico-religioasă punând accent pe rolul suprem al împăratului
creştin. Ceremoniile de la curte erau marcate de zeul său religios, care va
rămâne o trăsătură pregnantă a Imperiului Bizantin.
Lui Constantius i-a urmat la tron în 361
vărul său, Iulian, care era cezar al vestului încă din 355. Luase şi el titlul
de augustus, opunându-se lui Constantius în 360. Dispunând de o bogată cultură
şi având aplecări filozofice, Iulian este unul dintre personajele tragice ale
Antichităţii târzii. Datorită pasiunii sale pentru filozofia greacă şi a
admiraţiei pentru măreţia vechii Rome, el şi-a pierdut credinţa,
reconvertindu-se la păgânism, încercând să elimine creştinismul şi instaurând
un cult neoplatonic al Soarelui. Nu i-a persecutat pe creştini, dar dorinţa sa
de a da timpul înapoi a stârnit nelinişte în imperiu. La căderea sa în războiul
împotriva perşilor în iunie 363, cultul zeului Soarelui s-a destrămat şi
istoricii creştini l-au denumit „Apostatul". Moartea sa a marcat şi
sfârşitul domniei dinastiei lui Constantin cel Mare.
Arianismul
Arianismul, teoria preotului Arius din
Alexandria afirma că Isus Hristos are o substanţă divină, dar nu identică cu cea
a lui Dumnezeu, fiind o fiinţă creată. Preceptele acceptate în cele din urmă la
Sinodul de la Niceea din 325 au fost cele ale lui Athanasius, care afirma că Hristos
„a fost consubstanţial [„din aceeaşi substanţă"], necreat şi etern alături
de Tatăl". Cu toate acestea, erezia ariană a supravieţuit şi a scindat
lumea creştină între secolele IV-VII, întrucât unii împăraţi şi multe triburi
germanice i-au căzut victime.
Imperiul Roman în timpul lui Valentinian şi Theodosiu
Valentinian I şi Theodosiu cel Mare au
fost ultimii împăraţi care au stabilizat Imperiul Roman. Valentinian s-a ocupat
de consolidarea internă, iar Theodosiu a proclamat creştinismul religie de
stat.
Ascensiunea creştinismului nu a fost
văzută cu ochi buni pretutindeni în imperiu şi acţiunea lui Iulian Apostatul a
fost susţinută, în special de vechea elită romană. Odată devenit religia
întregului imperiu, creştinismul nu a eşuat şi imperiul a putut rezista
atacurilor triburilor germanice datorită politicii împăraţilor Valentinian şi
Theodosiu.
În februarie 364, militarul de profesie
Valentinian a fost proclamat împărat. La cererea armatei sale, l-a numit
împărat al Estului pe fratele său mai mic, Flavius Valens, care locuia în
Constantinopol. Şi-a îndreptat mai întâi atenţia asupra consolidării urgente a
graniţelor imperiului. I-a împins pe alemani din Galia dincolo de Rin şi a
construit forturi de-a lungul graniţei, de la Marea Neagră până în Rhaetia.
Valentinian a demarat apoi politicile sale financiare, care presupuneau
austeritate extremă, reforme văzute cu ochi nu prea buni de aristocraţia
romană.
Fratele său se confrunta în est cu goţii
şi cu perşii. În 376, a adus colonişti vizigoţi în Tracia, însă aceştia au
migrat spre sud, în Grecia. Războiul a devenit iminent, iar nepotul lui Valens,
Graţian, a venit prompt cu trupe imperiale. Din păcate, Valens nu a aşteptat
ajutorul şi a fost înfrânt de vizigoţi în 378 la Adrianopol, pierzându-şi viaţa
în luptă. Goţii au cucerit astfel Europa de Est. Succesorul lui Valentinian în
Vest a fost fiul său Graţian, dar generalul Theodosiu I (cel Mare) deţinea
puterea politică, aşa că Graţian l-a numit augustus al Estului în ianuarie 379.
Theodosiu a încheiat un tratat cu vizigoţii în calitatea de „federaţi" ai
imperiului în 382, cedându-le teritorii la sud de cursul inferior al Dunării.
După moartea lui Graţian, Theodosiu şi-a concentrat eforturile asupra
creştinării totale a imperiului, luptând împotriva cultelor păgâne. El a
proclamat în 392 învăţăturile Sinodului de la Niceea şi credinţa Romei drept
religie a imperiului. Graţian şi Theodosiu au fost primii împăraţi care au
renunţat la titlul tradiţional de pontifex maximus, pe care îl preluase acum
Papa, fiind de asemenea cei dintâi care s-au supus hotărârilor Bisericii.
Theodosiu a avut viziuni religioase şi politice progresiste şi a fost un
conducător onest. Decizia sa de a solicita ajutorul comandanţilor teutoni
pentru contracararea uzurpatorului Eugeniu a creat o situaţie dificilă pentru
succesorii săi.
Sfârşitul Imperiului Roman de Apus
În anul 395, imperiul a fost împărţit
definitiv în partea de răsărit şi cea de apus. Până la căderea Imperiului de
Apus în 476, împăraţii au fost dominaţi de comandanţii teutoni de armată.
La moartea sa, în ianuarie 395,
Theodosiu a împărţit Imperiul între fiii săi. Cel mai mare, Arcadius, a primit
partea de răsărit cu Constantinopolul, iar cel mic, Honoriu, a luat partea
romană de apus. Fiii şi nepoţii lui Theodosiu au depins în mare parte de
comandanţii lor teutoni. Honoriu, care a mutat capitala de la Roma la Ravenna
în 402, a fost dominat de generalul său Flavius Stilicho, un vandal care,
începând cu 395, a oprit înaintarea triburilor germanice. Invadarea iminentă a
Italiei de către vizigotul Alaric a generat un val de sentimente antigermanice
şi a dus la execuţia lui Stilicho în 408. La scurt timp după aceasta, Alaric a
prădat Roma în august 410.
Valentinian III, ultimul împărat din
Dinastia Theodosiană, a fost puternic influenţat de mama sa Galia Placidia,
care a fost regenta lui între anii 425 şi 437. Generalul roman Flavius Aetius,
„patricianul", a fost cel care a condus de fapt Imperiul de Apus începând
cu 433. În 437, el a distrus Regatul Burgund de pe Rin şi s-a aliat cu
vizigoţii, reuşind astfel împreună să îl învingă pe hunul Attila şi oastea sa
la Châlons în 451. Valentinian, simţindu-se ameninţat de puterea lui Aetius,
l-a înjunghiat de moarte în timpul unei audienţe în 454 şi apoi a fost asasinat
la rândul lui în martie 455 de căte susţinătorii lui Aetius.
Declinul Imperiului de Apus s-a
accelerat după aceste evenimente şi din cauza relaţiilor încordate, începând
încă din anul 450, cu Imperiul de Răsărit, care devenea tot mai influent. În
475, Romulus Augustulus („micul Augustus") a preluat tronul la Ravenna.
Prinţul germanic Odoacru a cucerit Ravenna în 476, răsturnându-l şi exilându-l
pe ultimul împărat. El a devenit primul conducător barbar al Italiei, iar
Imperiul Roman de Apus a cunoscut astfel un sfârşit lipsit de glorie. Singurul
împărat roman care a mai rămas era cel al Bizanţului.
Odoacru
În 470, Odoacru din Sciri a fost angajat
ca mercenar pentru Imperiul de Apus. Drept urmare a victoriilor obţinute, a
fost ales rege de către oamenii săi. În 476, l-a detronat pe ultimul împărat
roman al Imperiului de Apus şi a obţinut recunoaşterea sa tacită drept
conducător al Italiei de către Imperiul de Răsărit. După ce a consolidat
Senatul, a reuşit să pună pe picior de egalitate pe romanii şi pe germanii din
Italia. S-a convertit la catolicism, deşi credea în erezia ariană şi a oprit
înaintarea altor triburi germanice. În cele din urmă, Imperiul de Răsărit l-a
trimis împotriva lui pe Teodoric în fruntea armatei ostrogote. Acesta l-a
asasinat în Ravenna la 15 martie 493 în timpul unei petreceri ce sărbătorea
reconcilierea lor.
Consolidarea Imperiului Bizantin
După 450, împăraţii Bizanţului au putut
să-şi consolideze imperiul şi să-şi afirme dreptul de a conduce în Europa. În calitatea
sa de capitală a Imperiului de Răsărit, Constantinopolul a preluat moştenirea
Romei decăzute.
În timpul domniei succesorilor mediocri
ai lui Theodosiu, Imperiul de Răsărit suferea financiar din cauza tributului
plătit hunilor şi prinţilor germani şi părea sortit unui final similar cu cel
al Imperiului de Apus. Situaţia s-a remediat odată cu venirea la putere a lui
Marcian în 450. Acesta a refuzat să mai plătească tribut hunilor şi a reuşit să
îi împingă spre vest. A creat confederaţii şi acorduri cu vizigoţii şi gepizii,
luptându-se în acelaşi timp cu presiunea triburilor arabe în Siria şi în
Palestina. El a reuşit astfel să consolideze Imperiul, în 451, a convocat un
Sinod la Calcedon pentru a condamna monofizitismul, care stârnise dezbinare în
imperiu.
Leon I, succesorul lui Marcian, a
întărit ortodoxia şi l-a provocat la luptă pe Aspar, un general germanic care
avea o mare influenţă în imperiu încă din 424. A creat Garda isauriană, un corp
de elită alcătuit din isaurieni, un trib de munteni războinici din ţara sa, şi
l-a învins pe Aspar în 471, punând capăt dominaţiei generalilor germanici în
Imperiul de Răsărit. Ginerele său Zeno, şi el isaurian, după căderea Romei, a
transformat Constantinopolul într-un nou „centru al lumii". Zeno care era
mai curând un bun diplomat, decât un războinic l-a trimis pe Teodoric, „fiul
său de arme", în Italia în 488. Acesta l-a răsturnat pe Odoacru şi a
extins controlul Imperiului de Răsărit şi asupra Italiei.
Consolidat din punct de vedere militar,
imperiul avea nevoie acum de o restructurare internă. Pentru prima dată, un
înalt funcţionar din administraţie, Anastasiu a urcat pe tron în 491. A început
prin a-i înlocui pe isaurieni cu elita administrativă tradiţională şi a
consolidat Imperiul împotriva perşilor şi a bulgarilor. Anastasiu a rămas în
istorie prin legislaţia sa flexibilă şi a reuşit să adune rezerve enorme
financiare de stat.
Pornind de la realizările antecesorului
său, Iustinian I, încoronat în 527, a adus pentru prima dată Bizanţul la
apogeul prosperităţii. Fiu de fermier ilir cu o educaţie bună, Iustinian
avusese o funcţie înaltă în stat în timpul domniei unchiul său, împăratul
Iustin I (518-527) şi în 525 s-a căsătorit cu actriţa Teodora care l-a ajutat
foarte mult şi a
Guvernat practic alături de el.
Istoricul creştin
Socrate (a murit cca 450) descrie
Bogăţia
Constantinopolului
„Mulţi vin la Constantinopol, întrucât
oraşul, deşi hrăneşte nenumăraţi oameni, are provizii considerabile. Se aduce
pe mare orice este nevoie, de oriunde, iar Marea Neagră, care se află foarte
aproape îi oferă rezerve nelimitate de grâne, dacă este necesar."
Imperiul în timpul lui Iustinian şi Heracliu
Sub Iustinian I, Bizanţul a preluat
supremaţia politică şi culturală în Europa. Heracliu a reorganizat Imperiul
Bizantin, conferindu-i o structură care va rezista până la căderea acestuia.
În ceea ce priveşte politica externă,
Iustinian a urmărit impunerea dominaţiei bizantine în vest, respingerea
perşilor în est şi în special eliberarea de sub triburile germanice
beligerante. Astfel au fost cucerite regatele vandalilor din nordul Africii
(533-534) şi regatul ostrogoţilor în Italia (551-553).
Fidel conceptului dreptului divin de a
conduce, Iustinian a impregnat ceremoniile bizantine de la curte cu puternice
conotaţii religioase („cezaropapism") şi i-a supus pe Patriarhii de la
Constantinopol şi pe Papii de la Roma. Cea mai importantă realizare a lui
Iustinian a constituit-o Codul civil de legi, a cărui redactare a început în
528. Codul lui Iustinian a devenit fundamentul întregii concepţii juridice a
Europei. În timpul domniei lui Iustinian, Imperiul a cunoscut o primă înflorire
a literaturii şi artei independente. Împăratul a investit sume semnificative
din bugetul de stat pentru ridicarea unor clădiri măreţe, precum Hagia Sofia, din
Constantinopol şi pentru dezvoltarea oraşelor.
Urmaşii lui Iustinian au fost implicaţi
în războaie împotriva perşilor, avarilor şi bulgarilor, precum şi în dispute
religioase şi politice. În anul 610, generalul Heracliu a izbutit să se impună
şi a preluat tronul. A lăsat o amprentă puternică asupra Imperiului în apărarea
căruia a fost nevoit să lupte la începutul domniei sale. În 614, Ierusalimul a
fost cucerit de perşi, iar în 626, aceştia împreună cu avarii au asediat
Constantinopolul. Cu toate acestea, situaţia s-a remediat după ce perşii au
fost alungaţi din Anatolia. Bizantinii au pătruns în teritoriul persan şi în
627 au recucerit Ierusalimul. Heracliu şi-a îndreptat apoi atenţia sprea
restructurarea Imperiului, împărţindu-l în districte militare, reorganizând
Biserica ortodoxă, şi privându-i pe marii latifundiari de putere. Marea reformă
a reprezentat-o înlocuirea limbii latine cu cea greacă, vorbită de popor şi
folosită în Biserică. Ea a devenit limbă de stat în administraţie şi în armată.
Titlul imperial de augustus a fost schimbat cu cel de basileios. Heracliu a
reuşit să desăvârşească caracterul greco-bizantin al imperiului.
Din sec. VII până în sec. IX, atât
dinastia Heracliană, care a domnit până în 711, cât şi împăraţii care au urmat
s-au confruntat cu ameninţarea considerabilă constituită de invaziile arabilor
şi bulgarilor. Pe plan intern, Imperiul a fost zguduit între anii 711 şi 843 de
controversa religioasă violentă cu privire la adorarea icoanelor. Împăratul şi
Patriarhii au fost şi ei antrenaţi în aceasta, iar mai multe provincii şi-au
câştigat independenţa prin război civil. Cu toate acestea, structurile şi
graniţele Imperiului Bizantin au rămas în mare parte neatinse.
