I.11. Religiile Indiei, Chinei şi Japoniei
Toate religiile universale au apărut în
Asia. Cele trei mari religii monoteiste, iudaismul, creştinismul şi islamismul
îşi au rădăcinile în Orientul Apropiat, în vreme ce hinduismul şi budismul,
religii politeiste, sunt originare din India. Dacă budismul a devenit popular
şi în Occident, religii precum hinduismul din India, confucianismul din China
şi şintoismul din Japonia rămân strâns legate şi au influenţat puternic
civilizaţiile şi structura socială a ţărilor şi regiunilor de origine.
Hinduismul
Hinduismul este o religie originară din
India, care s-a diversificat în multe forme. A apărut prin fuzionarea religiei
vedice, introduse de arieni, cu religia localnicilor, fără a avea un fondator
anume. Este destul de greu de înţeles de către cei care aparţin altor religii,
întrucât nu are o culegere standard de scrieri care să alcătuiască un canon, un
grup bine delimitat de divinităţi sau o ierarhie care să poate fi comparată cu
cea din Biserica creştină, de exemplu. Hinduismul nu deţine o filozofie
unitară, iar formele de credinţă şi cult sunt extrem de variate. Credinţa
politeistă în zei precum Vişnu, Şiva şi Shakti este doar un exemplu. Sunt
prezente, de pildă, atât tendinţe monoteiste, cât şi speculaţii filozofice care
resping complet existenţa unei forţe cosmice supreme personificate. Singura
credinţă comună tuturor acestor forme şi adoptată de asemenea de budism este
cea într-o ordine universală (dharma), care structurează viaţa şi mediul
fiinţei umane. O altă caracteristică este credinţa în ciclul nesfârşit
naştere-moarte şi în reîncarnare, bazată pe presupunerea că faptele şi
comportamentul din fiecare viaţă determină forma de existenţă din viaţa
următoare. Hinduismul a elaborat ritualuri complexe de sacrificare, a căror cunoaştere
completă de către casta preoţilor brahmani le-a garantat acestora o poziţie
superioară în societatea indiană.
Societatea hindusă este fundamentată pe
sistemul de caste, care a apărut probabil în urma segregării dintre imigranţi
şi localnici. Castele se singularizează prin obiceiuri specifice şi
responsabilităţi diferite în societate. Cu toate că diferenţele sociale dintre
caste au fost anulate oficial când India şi-a câştigat independenţa în 1947,
ele există şi astăzi. În prezent, hinduismul joacă din nou un rol extrem de
important în păstrarea identităţii naţionale a Indiei.
Budismul
În sec. VI î.Hr., „reformatorul"
Siddhartha Gautama (Buddha) a respins sistemul de caste asociat cu hinduismul
şi a propovăduit compasiunea atotcuprinzătoare şi non-violenţa faţă de toate
fiinţele vii. Nu s-a considerat fondatorul unei religii, ci mai degrabă
susţinătorul unei doctrine pentru mântuirea personală, care avea puternice
caracteristici morale. Fundamentul filozofiei lui Buddha este că existenţa
umană se reduce la suferinţă, care este provocată de dorinţele şi patimile
lumeşti. Scopul lui era de a se ridica deasupra acesteia, prin scufundarea în
adevărata natură a lucrurilor şi anihilarea egoului. Aceasta ar culmina în
starea de nirvana, care înseamnă „nimic" şi reprezintă întreruperea
ciclului de reîncarnări. Eliberarea de suferinţă este dată de părăsirea
existenţei pământeşti.
Pe măsură ce budismul s-a răspândit în
Asia, iar călugării şi laicii şi-au creat propriile ierarhii, el a preluat
elemente din credinţele populare. Astfel a apărut imaginea plină de compasiune
a celui care s-a mântuit (bodhisattva). Treptat, budismul a devenit o
religie de sine stătătoare, cu propriile temple şi ritualuri.
Primii conducători ai Indiei au decretat
budismul religie de stat începând cu sec. VI î.Hr., astfel încât în anumite
perioade hinduismul a fost complet suprimat în peninsulă. Budismul s-a scindat
în mai multe şcoli. Cele mai importante sunt Hinayana („calea îngustă a
mântuirii"), cu călugări austeri, şi Mahayana („calea largă a
mântuirii"), mai liberală. Budiştii tibetani de astăzi, conduşi de Dalai
Lama, reprezintă budismul Vajrayana.
Religiile Chinei
Credinţele populare din China, în cadrul
cărora venerarea strămoşilor şi a divinităţilor naturii era extrem de
importantă, sunt puternice şi în prezent. Printre celelalte curente religioase
importante în China, care conţin şi elemente ale credinţelor populare, se
numără taoismul, confucianismul şi budismul.
Caracteristică pentru mentalitatea
chineză este credinţa într-o armonie universală preexistentă a cerului,
pământului şi fiinţei umane. Universul este considerat un organism bine
echilibrat şi controlat de „stăpânul suprem", care nu este văzut
întotdeauna ca o entitate personificată. Se credea de asemenea că oamenii aveau
acces la lumea supranaturală şi puteau comunica cu ea, iniţial prin intermediul
şamanilor sau al preoţilor iar mai târziu prin împărat. Acesta era „trimisul
cerurilor" şi garanta ordinea cosmică pe Pământ din punct de vedere
politic şi religios.
Taoismul a apărut în sec. VI î.Hr.
Fondatorul său este Lao Tzu. În lucrarea sa Tao te ching (Cartea căii şi a
virtuţii) scrisă în sec. III sau IV î.Hr., el vorbeşte despre Tao, sau
„calea", considerând-o originea tuturor lucrurilor şi a energiei. T'ai
Ch'ai, care la început fusese unul, s-a divizat în forţele antagonice yin şi
yang, din a căror interacţiune a rezultat creaţia. Taoismul propovăduia o
retragere din mediul uman şi o contopire cu natura. A adoptat de asemenea
foarte repede divinităţile din credinţa populară, punând accent pe elementele
magice, precum căutarea „elixirului vieţii", şi construindu-şi propriile
temple.
Confucianismul
Cea mai influentă filozofie politică a
Chinei se opunea prin preceptele sale îndemnului taoist la retragerea din
societate. Filozofii Confucius şi Mencius (Meng-Tzu) au creat o doctrină a unei
educaţii perpetue şi a modestiei, care nu prespunea însă o fugă din lume.
Potrivit acestei filosofii, fiinţa ideală era aristocratul care ducea o viaţă
„umanitară". Bine educat, el muncea în slujba statului în calitate de
consilier sau funcţionar. Confucianismul punea accent pe venerarea rituală a
strămoşilor şi pe ierarhia şi coeziunea familiei. După 200 î.Hr., a ajuns rapid
principala doctrină de stat în China. Mentalitatea şi educaţia confucianistă au
devenit obligatorii pentru toţi funcţionarii publici. În cele din urmă,
doctrina s-a consolidat într-o ierarhie, iar cultul lui Confucius, celebrat în
tot statul, a împrumutat conotaţii religioase, în ciuda ateismului declarat al
fondatorului. El aprecia cu toate acestea cultele pentru rolul pe care îl jucau
în consolidarea ordinii.
Şintoismul
Religia şintoistă era strâns legată de
identitatea naţională şi de monarhia din Japonia. Mitul privind originile
Japoniei şi naşterea împăratului Jimmu Tenno din zeiţa soarelui Amaterasu este
fundamental pentru şintoism. Cel mai important aspect al religiei este însă
venerarea strămoşilor şi adorarea unui întreg panteon de zeităţi (kami),
care fuseseră iniţial divinităţi de clan şi spirite ale naturii. Mare parte a
tradiţiilor japoneze sunt marcate de valorile şi formele de comportament
transmise prin şintoism. Când budismul a ajuns în Japonia, s-a împletit strâns
cu şintoismul, iar cele două religii coexistă chiar şi în prezent.
