I.10. Nomazii din stepele eurasiatice
Călăreţii nomazi de origine indo-europeană
stăpâneau vastele stepe din Ucraina, sudul Rusiei şi Kazahstan, până când, în
sec. IV î.Hr., presiunea hunilor a declanşat „marea migraţie a
popoarelor". Însă chiar înainte de această perioadă, unele triburi au
părăsit regiunea, pătrunzând în zona mediteraneană, munţii Iranului sau India.
Unele dintre acestea, precum hitiţii, mezii, perşii, sau ulterior parţii, s-au
stabilit acolo şi au înfiinţat regate. Altele şi-au continuat migraţia până
când au fost distruse, ca în cazul cimerienilor, sau s-au văzut nevoite să se
reîntoarcă de unde plecaseră, precum sciţii.
Sciţii, sakianii şi sarmaţii
S-a încercat adesea împărţirea nomazilor
din stepele eurasiatice în diverse popoare şi triburi. În special scriitorii
romani şi cei greci au dorit să explice structura flexibilă a acestor popoare
prin categoriile pe care le cunoşteau.
Ţinutul de origine al sciţilor este
considerat Kazahstanul de astăzi. Unii dintre aceştia au început să migreze
spre vest în primul mileniu î.Hr., iar alţii, precum sakianii, au rămas pe loc.
Sciţii i-au alungat pe cimerieni, alt popor nomad, de pe teritoriul lor situat
în nordul Mării Negre. Sciţii au traversat apoi munţii Caucaz şi au pătruns în
Asia Mică şi Mesopotamia.
Regii persani trebuiau să se apere
constant de popoarele nomade aflate la graniţa de nord a regatului lor. În 530 î.Hr.,
Cirus II a fost ucis luptând împotriva reginei Tomyris a masageţilor, trib care
facea parte dintre sarmaţi, înrudit cu sciţii şi sakianii. Încercările lui
Darius I de a-i supune pe sciţi în anii 513-512 î.Hr. au eşuat, la rândul lor.
Perşii şi alţi conducători din Orientul Apropiat recrutau mercenari din rândul
nomazilor sau încheiau alianţe cu ei. Sciţii au ajuns chiar să facă parte din
forţele ateniene de ordine. Aceste popoare şi triburi nu formau comunităţi fixe
pentru mult timp, dar se uneau în confederaţii sub un conducător comun, în
cazul unei ameninţări exterioare. Astfel de figură unificatoare a fost marele
rege scit Atheas, care a murit în 339 luptând împotriva lui Filip II al Macedoniei.
Începând cu sec. III î.Hr., sciţii au
fost asimilaţi progresiv de către sarmaţi, iar în sec. I î.Hr. rămăsese doar un
mic grup în Crimeea. În timpul Marii migraţii a popoarelor, majoritatea
sarmaţilor s-au alăturat goţilor şi hunilor. Sakianii au pătruns în India în
jurul anului 100 î.Hr., înfiinţând un regat ce va rezista vreme de mai multe
secole.
Cultura şi societatea scită
Sciţii nu au lăsat nici un document
scris. Singurele detalii ale vieţii lor ne-au parvenit din sursele greceşti şi
romane, precum şi din descoperirile arheologice.
Prinţii sciţi, conducătorii poporului
lor, erau îngropaţi în tumuli complecşi numiţi kurgani. Morţii erau adesea
îmbălsămaţi şi aşezaţi într-o încăpere mortuară centrală. Caii celor decedaţi
erau frecvent îngropaţi cu ei, în încăperi alăturate, de unde reiese importanţa
acestor animale pentru sciţi. În morminte erau aşezate arme şi obiecte de aur, fin
cizelate, precum şi cupe de băut, bijuterii şi armuri cu scene de vânătoare sau
de luptă pictate, sau banchete. Animalele domesticite îşi însoţeau adesea
stăpânii dincolo de moarte. Femeile erau şi ele îngropate cu arme, ceea ce duce
la concluzia că nu numai regine precum Tomyris, dar şi femeile scite de rând au
luptat în război. Unii istorici au făcut o legătură între ele şi mitul grec al
femeilor războinice din Asia, amazoanele.
„Sciţii cei
sălbatici"
„Haideţi, prieteni! Să nu urlăm şi să nu
strigăm precum sciţii beţi. Să cugetăm asupra vinului nostru, prieteni, şi să-l
bem cu cântece frumoase."
(Anacreon, poet grec din secolul al
Vl-lea î.Hr.)
Unul dintre principalele aspecte
cunoscute despre sciţi este obiceiul „frăţiei de sânge", pe care îl aveau
aceştia şi care era larg răspândit printre luptători, unificând trupele care
rămâneau împreună toată viaţa. Călăreţii erau înarmaţi uşor şi purtau cămăşi de
zale pentru protecţie. Săgeţile otrăvite lansate de arcaşi iscusiţi semănau
moartea de la distanţă. Pentru lupta corp-la-corp războinicii preferau spada cu
lamă scurtă, securea de război şi buzduganul cu ţepi. Tactica lor de luptă, un
atac rapid şi scurt, urmat imediat de o retragere, era foarte temută în rândul
duşmanilor şi constituia un avantaj în faţa corpurilor greoaie de pedestrime.
Sciţii practicau de asemenea comerţul, agricultura şi creşterea animalelor. Grânele,
blănurile, animalele scite, precum şi sclavii erau exportaţi prin coloniile
greceşti din peninsula Crimeea. Arta scitică şi îndeosebi stilul animalier au
influenţat civilizaţiile învecinate.
Amazoanele
Femeile scite războinice, care poate se
aflau chiar în fruntea armatelor, au servit ca model pentru amazoanele din
mitologia greacă. La fel ca şi sciţii, se spune că amazoanele ar fi trăit pe
ţărmurile Mării Negre. Ele se însoţeau arareori cu bărbaţii, iar din copiii pe
care îi năşteau păstrau doar fetele. Sânul lor stâng era ars în întregime
pentru a nu le împiedica mai târziu la folosirea arcului. De aici provine poate
şi numele lor, în greacă amazos însemnând „fără sân". Herodot scria în
sec. V însă despre o societate matriarhală din Asia Mică, care la rândul ei ar
fi putut servi drept sursă de inspiraţie pentru mitul amazoanelor.
