VII.25. Australia, Noua Zeelandă şi Oceania
DIN 1945
Australia o şi Noua Zeelandă sunt două
democraţii stabile şi bogate, bazate pe modelul parlamentar anglo-saxon, în
care conservatorii şi social-democraţii alternează la guvernare. Locuitorii
originari ai ambelor state cer să fie recunoscut faptul că identitatea lor
culturală a fost reprimată secole în şir. Fiind colonii ale Imperiului
Britanic, au avut o tranziţie lină spre independenţă şi menţin benevol legături
strânse cu Marea Britanie, ca membri ai Comunităţii Britanice de Naţiuni.
Australia
Din 1945, Australia este o democraţie
stabilă, aliniată politicii Occidentului în timpul Războiului Rece. Această
societate pluralistă trebuie să ajungă la o reconciliere totală cu aborigenii,
care rămân marginalizaţi din punct de vedere economic şi social.
Australia, monarhie constituţională şi
membru al Comunităţii Britanice de Naţiuni, a fost ameninţată de Japonia în
1942, în timpul Războiului din Pacific - experienţă care a apropiat-o de SUA.
Această relaţie a fost menţinută şi după război, iar în aprilie 1952 Australia
a semnat pactul de apărare ANZUS cu Noua Zeelandă şi SUA pentru securitate în
regiunea Pacificului. A trimis trupe în timpul Războiului din Coreea şi din
Vietnam. Din 2001, Australia este unul dintre aliaţii cei mai apropiaţi ai SUA.
În ultimele două decenii, Australia a
căutat să stabilească relaţii mai bune cu vecinii săi asiatici.
Guvernul australian a iniţiat încheierea
de acorduri asupra comerţului liber cu China şi ASEAN (Asociaţia Statelor din
Asia de Sud-Est). A încercat de asemenea să prevină conflictele din Papua-Noua
Guinee şi Insulele Solomon.
Liberalii, conservatorii şi
social-democraţii formează coaliţii pentru a intra în componenţa guvernului.
După o lungă perioadă de conducere a Partidului Laburist (1983-1996), liberalii
au câştigat alegerile în 1996, John Winston Howard devenind prim-ministru.
Propunerea adunării constituţionale din 1998 de a transforma Australia în
republică a fost respinsă prin referendum în noiembrie 1998 şi, prin urmare,
regina Elisabeta II rămâne de jure conducătoarea statului fiind reprezentată de
un guvernator general.
La creşterea economică a contribuit mult
şi exportul Australiei. Din 1966 cel mai important partener comercial al său
este Japonia. Resursele minerale (bauxită, nichel, petrol) au început să fie
exploatate mai intens în anii 1950. Măsurile economice liberale şi competitive
au atras investiţii substanţiale din străinătate, mai ales din Europa şi SUA.
La sfârşitul anilor 1970 a fost
recunoscută nevoia de reconciliere cu locuitorii indigeni, ai insulei, a căror
cultură fusese îndelung reprimată fiind de asemenea violat continuu spaţiul lor
vital. Acestora le-au fost oferite o largă autonomie culturală şi asistenţă
economică specială, iar în 1993 a fost aprobată legea care a deschis calea spre
restituirea pământurilor. Protecţia mediului este tratată cu maximă
responsabilitate în Australia, aici având loc proteste masive împotriva
testării armelor nucleare.
Noua Zeelandă şi insulele din Oceania
Noua Zeelandă este o democraţie stabilă
şi prosperă. Insulele din regiunea Pacificului şi-au câştigat treptat
independenţa după 1945. Majoritatea dezvoltă relaţii politice şi economice cu
marile puteri.
Noua Zeelandă a devenit stat suveran, în
interiorul Comunităţii Britanice de Naţiuni, la 25 noiembrie 1947. În politica
sa externă, a rămas apropiată de Australia, Regatul Unit al Marii Britanii şi
de Statele Unite ale Americii. A trecut totuşi printr-o perioadă de relaţii
încordate cu SUA, după ce s-a autodeclarat zonă nonnucleară în 1987. S-a
alăturat apoi SUA şi Australiei în pactul de apărare ANZUS. Pe plan intern,
două partide politice asigură sistemul parlamentar: Partidul Naţional şi
Partidul Laburist. Ultimul a condus cele mai multe guverne din 1945, iar din
1999 Helen Clark, membru al partidului, a deţinut funcţia de prim-ministru,
susţinută de coaliţiile în schimbare. Deşi Noua Zeelandă şi-a diversificat în
mod semnificativ activitatea economică începând cu anii 1980, creşterea
animalelor, în special a ovinelor, rămâne un sector economic important.
Majoritatea insulelor din Oceania au
luptat pentru independenţă şi au câştigat-o după 1945. Relaţiile cu fostele
puteri coloniale s-au dovedit de multe ori problematice. Astăzi, cele mai multe
insule sunt conduse de guverne alese. Conflictele între grupuri etnice sunt
însoţite de violenţe, ca în cazul Guadalcanal din Insulele Solomon, în 1998.
Cele mai multe grupuri insulare din Oceania au format în 1971, împreună cu
Australia şi Noua Zeelandă, Forumul Mării de Sud, pentru promovarea cooperării
economice şi culturale în regiunea Pacificului.
SUA au preluat administrarea Microneziei
în 1947. După proclamarea Statului Federal Micronezia în 1979, insulele
semnează un acord de asociere cu SUA în 1983. În 1986, Insulele Marshall
votează pentru o asociere liberă cu Statele Unite ale Americii, dar îşi declară
independenţa în 1990.
În 1956-1957, teritoriile din Oceania şi
Polinezia controlate de francezi adoptă constituţii proprii. Multe dintre
fostele teritorii britanice, inclusiv Tonga şi Fiji, îşi declară independenţa;
în pofida protestelor exprimate de Marea Britanie, un regim militar acaparează
puterea în Fiji în 1987 şi o declară republică. Acordul de pace din iunie 2001
pune capăt conflictului dintre guvernul central din Papua-Noua Guinee şi
militanţii separatişti de pe insula Bougainville, conflict ce izbucnise în 1988
şi care a costat mai mult de 10.000 de vieţi.
Regatul Tonga
Regatul Tonga, compus din aproximativ
170 de insule, a fost condus din 1965 de regele Taufa'ahau Tupou IV. Regele
sprijină structurile economice tradiţionale, în timp ce guvernul promovează o
politică de impozitare avantajoasă menită să atragă cât mai multe investiţii
din străinătate. În 2001, unei companii biotehnologice i se acordă permisiunea
de a cerceta caracteristicile genetice ale întregii populaţii indigene,
considerată a fi una dintre cele mai omogene din lume.
