VII.24. China, Coreea şi Japonia
DUPĂ 1945
În 1949, după victoria în războiul
civil, comuniştii conduşi de Mao Zedong preiau puterea în China în anii care
urmează, ţara cu cea mai mare populaţie din lume trece prin transformări
dramatice. După Al Doilea Război Mondial, Japonia devine a doua economie a
lumii, deşi din 1990 trece printr-o criză. Coreea se împarte într-un stat cu dictatură
comunistă în nord şi o republică în sud, care devine democratică din 1987.
Mao Zedong vine la putere în China
După proclamarea Republicii Populare
Chineze în 1949, Mao începe restructurarea societăţii după modelul comunist,
ceea ce transformă radical China.
După capitularea Japoniei în 1945,
frontul unit dintre Gomindanul condus de Jiang Jieshi (Chiang Kay-Şi) şi
trupele comuniste ale lui Mao Zedong se destramă rapid; în 1947 izbucneşte
războiul civil. În 1949, comuniştii ocupă Beijingul, iar în anul următor,
Tiang, înfrânt, fuge în Taiwan unde se declară preşedinte şi conduce până la
moarte, în 1975.
La Beijing, Mao devine şeful Guvernului
Central al Poporului proclamând pe 1 octombrie 1949 Republica Populară Chineză
(RPC). El rămâne în fruntea statului până în 1959, alături de prim-ministrul
Zhou Enlai. Noul regim ocupă Tibetul în 1950, iar un an mai târziu îl anexează
la Republica Populară Chineză; în 1959, Dalai Lama este exilat din Tibet.
Mao reorganizează radical politica
internă a statului şi a societăţii şi prin noua constituţie din 1954 asigură
monopolul comunist asupra guvernării. Conducerea elimină vechea elită şi
extinde reforma funciară prin colectivizarea agriculturii. Industriile
existente sunt naţionalizate şi, cu ajutorul sovietic, se lansează un program
de industrializare coordonat de stat. În această perioadă se dezvoltă economia,
reformele din învăţământ reduc analfabetismul. Partidul domină în curând toate
aspectele vieţii publice, printr-o reţea care ajunge chiar şi în zonele rurale
cele mai îndepărtate. Forţele militare şi de apărare erau loiale din punct de
vedere ideologic partidului, care ajunge să se identifice cu statul. În
1956-1957, conducerea partidului cere intelectualilor să îşi exprime criticile
în cadrul Campaniei celor o sută dejlori. După câteva luni în care criticile
publicate devin tot mai vehemente, partidul încheie experimentul şi îi
arestează pe disidenţi.
Dalai Lama
Când invadatorii chinezi suprimă cu
brutalitate revolta poporului tibetan din 1959, Tenzin Gyatso, cel de-al 14-lea
Dalai Lama, se exilează în India. De atunci, prin promovarea păcii în lume,
propovăduitorul budist câştigă simpatia unui public internaţional extins. În
1989, în ciuda protestelor Chinei, primeşte Premiul Nobel pentru pace ca lider
exilat al Tibetului neutru.
China de la Războiul din Coreea la Revoluţia Culturală
Spre deosebire de sovietici, începând cu
mijlocul anilor 1950 Mao intensifică teroarea, pentru a contracara criticile
din interiorul partidului. Revoluţia Culturală (1966-1969) pe care o iniţiază
se dovedeşte haotică şi distrugătoare.
Încercările nereuşite ale Republicii
Populare Chineze de a readuce Taiwanul la ţara-mamă duc la amplificarea
tensiunilor cu SUA, deoarece acestea îl recunoşteau pe Chiang Kay-Şi ca unic
reprezentant legitim al întregii Chine. Relaţiile chino-americane cunosc un nou
declin când China intră în Războiul din Coreea de partea Nordului şi, de
asemenea, se implică în conflictele din Vietnam şi Cambodgia.
După moartea lui Stalin în 1953,
relaţiile Chinei cu Uniunea Sovietică se deteriorează, ducând la o separare
ideologică şi geopolitică ce durează până la dezmembrarea ultimei. China
contestă pretenţiile sovieticilor de conducători ai lumii comuniste; odată cu
dezvoltarea armelor atomice în 1964, ea formulează pretenţia la un statut egal
cu al celor două superputeri globale, Statele Unite ale Americii şi Uniunea
Sovietică. În 1958, se lansează un program de colectivizare şi îndoctrinare sau
reeducare, într-un proces privit ca un mare salt înainte. Spre deosebire
de sovietici care acordau atenţia principală industriei grele, politica maoistă
se concentrează pe colectivizarea sectorului agrar şi pe producerea de oţel la
scară mică în gospodării. Populaţia rurală a fost împărţită în peste 25.000 de comune
populare, formându-se brigăzi de producţie. Alături de mobilizarea
în masă pentru construirea de şosele şi sisteme de irigaţie, acest proces era
destinat să încheie tranziţia către comunismul adevărat. Rezultatul acestei
politici este dezastruos, foametea din 1960-1961 omorând milioane de ţărani. Ca
urmare, se amplifică criticile în interiorul partidului, mai ales din partea
lui Liu Shaoqi şi a lui Deng Xiaoping, care promovau o politică mai liberală,
axată pe introducerea noilor tehnologii. În 1959, Mao Zedong renunţă la funcţie
în favoarea lui Liu Shaoqi, însă rămâne simbolul marcant al partidului. Cu
ajutorul prinţului său moştenitor, Lin Biao, el transformă armata de eliberare
populară în Garda Roşie maoistă şi intensifică lupta partidului împotriva celor
cu tendinţe de dreapta. Spre sfârşitul anului 1965, nemulţumit de direcţia
moderată a politicii, succesorului său, Mao şi acoliţii acestuia proclamă Marea
Revoluţie Culturală Proletară şi anunţă public o campanie împotriva
susţinătorilor metodei capitaliste şi ai modului de gândire chinez tradiţional.
Cruciada era însoţită de un cult personal ritualizat al lui Mao. Gărzile Roşii,
formate din studenţi radicali, devin o adevărată reţea de spioni la nivel
naţional. Aceştia îi terorizau şi îi umileau pe oponenţii lui Mao, în special
intelectualitatea, şi îi hărţuiau pe funcţionarii locali. Deoarece excesele lor
ieşiseră treptat de sub control, armata şi partidul intervin, cu acordul lui
Mao, restabilind ordinea în 1967. Revoluţia Culturală a dus la anarhie, violenţă
şi la înlocuirea majorităţii vechii structuri de partid. În 1969, Mao declară
oficial încheierea acesteia. Lin Biao devine succesorul desemnat al lui Mao,
care începe tot mai mult să piardă teren.
China (1969-1989)
Lupta pentru putere dintre Mao şi
reformatorii din jurul lui Deng s-a încheiat odată cu moartea celui dintîi.
Grupul condus de Deng a început apoi seria de reforme.
În ciuda gravelor probleme de sănătate,
Mao Zedong a rămas cea mai mare autoritate în stat. După decesul inexplicabil
al lui Lin Biao în 1971, forţe pragmatice din interiorul partidului conduse de
prim-ministrul Zhou Enlai şi protejatul său, Deng Xiaoping, au ieşit
învingătoare pentru prima dată. Cu toate acestea, reformatorii din jurul lui
Deng au reuşit să-şi urmeze calea numai după decesul lui Zhou şi Mao din 1976.
Grupul radical de stânga, numit Banda celor Patru, din care făcea parte
şi văduva lui Mao, Jiang Qing, a fost deposedat de putere şi condamnat în 1981
de către o curte specială. Prim-ministrul Hua Guofeng a fost succesorul lui Mao
la conducerea partidului, în timp ce deciziile de ordin economic erau luate de
Deng, care devine principalul factor de influenţă în partid. El stabileşte noi
legături economice internaţionale. În iunie 1981, unul dintre protejaţii lui Deng,
reformatorul Hu Yaobang, l-a înlocuit pe Hua la conducerea partidului,
lăsându-i astfel drum deschis lui Deng Xiaoping spre o nouă direcţie politică.
Deng Xiaoping a luat măsuri de
modernizare şi liberalizare economică în toate domeniile şi, începând cu 1979,
a deschis frontierele către comerţul internaţional prin întemeierea unor zone
economice speciale. Deng a luptat pentru o economie socialistă şi totodată
orientată spre piaţă, unde pot exista diferenţe salariale, iar obţinerea de
rezultate primează în faţa altor considerente. Ţara s-a liberalizat în acelaşi
timp şi pe plan politic. Viaţa de zi cu zi este din ce în ce mai puţin
influenţată de dogmele ideologice, iar un sistem juridic cu influenţe apusene
este introdus treptat, cu toate că libertatea cuvântului şi asocierea în
grupuri sunt încă interzise, iar alegerile libere nu au devenit o prioritate.
În cadrul politicii externe, principala
abordare era cea pragmatică. După conflicte serioase la graniţa cu Uniunea
Sovietică în 1969, intervine o detensionare politică pe plan extern
condiţionată de primirea în 1971 a Republicii Populare Chineze în Organizaţia
Naţiunilor Unite şi de vizita din 1972 a preşedintelui american Nixon în China.
Negocierile din 1982 cu Uniunea Sovietică au dus la o normalizare relaţiilor
diplomatice, cele două ţări redeschizându-şi în 1986 ambasadele. În privinţa
Taiwanului, Republica Populară Chineză a rămas intransigentă, susţinând că
numai Beijingul are dreptul politic de reprezentare a Chinei pe plan
internaţional şi refuză în continuare să recunoască guvernul format pe această
insulă.
China după 1989
Refuzul de a acorda libertăţi politice a
culminat cu masacrul din Piaţa Tiananmen din 1989. În ciuda protestelor, China
şi-a menţinut strategia liberal-economică, însă fără o liberalizare politică
simultană.
Ridicarea restricţiilor asupra economiei
şi a modului de viaţă chinez a dus la creşterea cererilor poporului pentru
drepturi politice, venite în special din partea studenţilor şi a
intelectualilor, din interiorul sau exteriorul partidului. Conflictele din
cadrul partidului în ceea ce priveşte orientarea viitoare a acestuia creşteau
în intensitate. În ianuarie 1987, în urma protestelor studenţeşti, secretarul
general Hu Yaobang a fost demis pe motiv că ar fi fost prea liberal, fiind
înlocuit de fostul premier al Consiliului de Stat, Zhao Ziyang; noul premier
devine Li Peng. În mai 1989, în mai multe oraşe, în special în Beijing,
studenţii şi activiştii pentru drepturile omului au demonstrat pentru
libertate, drepturi cetăţeneşti şi democraţie. Zhao acceptă dialogul, dar a
fost demis în iunie, astfel că a triumfat inflexibilitatea lui Deng şi Li.
Protestele pacifiste din Piaţa Tiananmen din Beijing s-au încheiat în 3-4 iunie
1989 odată cu desfăşurarea forţelor armate şi a tancurilor. Valul de proteste
în toată lumea n-a avut nici un efect şi, în ciuda sancţiunilor economice
întreprinse de majoritatea ţărilor vestice, organizatorii demonstraţiilor au
fost condamnaţi la moarte sau întemniţaţi.
Li împreună cu noul secretar general,
Jiang Zemin au garantat continuarea politicii economice iniţiate de Deng,
pentru următorii ani şi chiar după moartea acestuia în 1997. Au păstrat dreptul
exclusiv de putere al partidului, confirmat în mod expres în 1990. Duritatea cu
care au fost trataţi în 1999-2000 membrii sectei religioase Falun Gong a arătat
că pretenţiile partidului la putere rămâneau de neclintit. În 1993 au fost puse
bazele unei economii de piaţă socialiste, relaţiile comerciale şi economice cu
Occidentul fiind intensificate. O nouă generaţie de lideri politici a apărut în
2003, odată cu premierul Wen Jiabao şi preşedintele Hu Jintao, acesta din urmă
secretar general al partidului din noiembrie 2002. Luând în consideraţie
perspectiva enormului potenţial economic al Chinei, nemulţumirile Occidentului
privind respectarea drepturilor omului au scăzut în intensitate.
Pe plan extern, relaţiile tensionate
dintre China şi vecinii acesteia, Vietnam, Laos şi Japonia, au revenit la
normal între 1990 şi 1993 graţie tratatelor şi acordurilor asupra frontierelor.
Din 1996, tonul comentariilor asupra Taiwanului a devenit mult mai grav:
intenţia de a declara oficial independenţa Taiwanului a dus în 2004 la
ameninţări armate din partea Chinei. Fosta colonie britanică Hong Kong a fost
reintegrată în teritoriul chinez la 1 iulie 1997. China a evitat tensiunile
politice şi riscul de scurgere a capitalului din centrul financiar înainte de
luarea în primire a oraşului, prin concesionarea unor drepturi speciale
occidentale Hong Kongului, deşi nu au existat proteste pentru acordarea de
libertăţi democratice.
Coreea
Peninsula Coreea a fost divizată încă în
1948. În timp ce sistemul dictatorial comunist din partea de nord se autoizola
din ce în ce mai mult, republica din partea de sud a organizat primele alegeri
în 1987.
După înfrângerea în 1945 a Japoniei -
care ocupase Coreea din 1910 -, ţara a fost împărţită între sovietici, la nord,
şi americani, la sud. În februarie 1946, Kim Ir Sen (Kim Il Sung) a instalat în
partea de nord un guvern cu o politică prosovietică, iar la 9 septembrie 1948 a
fost proclamată Republica Populară Democrată Coreea. După retragerea
sovieticilor, armata nord-coreeană a invadat sudul, declanşându-se astfel
Războiul din Coreea. Sub mandatul ONU, Statele Unite ale Americii, împreună cu
armatele aliate au respins atacul nord-coreean, China intervenind însă de
partea Nordului. Armistiţiul de la Panmunjon, semnat la 27 iulie 1953, a pus
capăt unui conflict care a costat viaţa a milioane de oameni.
Din punct de vedere politic, Coreea de
Nord s-a aliniat Uniunii Sovietice şi Chinei. În 1955, regimul comunist a
proclamat ca doctrină statală autarhia şi cultul personalităţii lui Kim Ir Sen.
Din 1989, dictatura a izolat ţara de restul lumii, în ciuda faptului că
populaţia se confrunta cu grave încălcări ale drepturilor omului şi cu foametea.
În 1997 Kim Jong Il, fiul lui Kim Ir Sen, a preluat puterea. Neglijând
protestele internaţionale, Coreea de Nord dezvoltă programul său nuclear,
sporind din 2001 insecuritatea în zona Asiei de Est, dialogul purtându-se acum
între şase state: Coreea de Nord, Coreea de Sud, China, Japonia, Statele Unite
ale Americii şi Rusia.
În 1948, Coreea de Sud a instaurat un
regim autoritar aliniat cu Vestul. Syngman Rhee, preşedintele acestei prime
republici, a fost demis în aprilie 1960. Partidul Democrat a preluat puterea
guvernului în august şi a întemeiat A Doua Republică, înlocuită la rândul său
în 1961 cu o guvernare militară. Generalul Park Chung Hee a întemeiat A Treia
Republică în decembrie 1963.
Animozitatea continuă între Coreea de
Nord şi Coreea de Sud a scăzut după 1971. Diferite tipuri de regimuri militare
s-au succedat după asasinarea generalului Park în 1979. O nouă constituţie a
introdus în 1987 reforme democratice, în ciuda faptului că preşedintele Roh Tae
Woo a continuat să reprime protestele prin metode autoritariste. Abia în 1997,
odată cu alegerea lui Kim Dae Jung, a fost instaurată democraţia şi s-a
procedat la reconcilierea dintre Coreea de Nord şi Coreea de Sud. Această
politică a fost continuată de către Roh Moo Hyun, preşedinte din februarie
2003.
Kim Dae Jung
Kim Dae Jung a fost membru activ al
Partidului Democrat încă din 1956. A fost contracandidatul preşedintelui Park
în 1971, iar în 1972 se refugiază în Japonia. În anul următor a fost sechestrat
şi readus în Coreea de Sud. În 1976 a cerut restabilirea drepturilor
fundamentale, fapt pentru care a fost condamnat la cinci ani de închisoare. În
1980 a fost condamnat la moarte; după proteste internaţionale, guvernul a
retras sentinţa. Din 1987, Kim a condus rezistenţa democratică, câştigând
alegerile prezidenţiale în 1997. În 2000 i-a fost acordat Premiul Nobel pentru
pace.
Japonia
După 1945, forţele americane de ocupaţie
au instalat structuri democratice care s-au dovedit a fi temeinice. Prin
aplicarea unor proiecte temerare, Japonia a devenit a doua economie a lumii.
După ce forţele Statelor Unite ale
Americii au determinat capitularea Japoniei la 2 septembrie 1945, prin lansarea
bombelor atomice asupra oraşelor Hiroshima şi Nagasaki, ocupaţia americană a
supravegheat instalarea rapidă a unui guvern democratic civil în această ţară.
În ianuarie 1946, împăratul Hirohito a renunţat la dreptul divin prin naştere
şi, la 3 noiembrie, prin adoptarea unei noi constituţii, Japonia a devenit
democraţie parlamentară. Au fost înfiinţate partide politice democratice şi
sindicate muncitoreşti şi s-au format diverse coaliţii guvernamentale. În
aprilie 1952, Japoniei i-a fost acordată oficial deplina suveranitate. Deşi
diferitele administraţii erau adesea în funcţie pentru perioade scurte de timp.
În general, noul sistem s-a dovedit a fi stabil şi eficient. În noiembrie 1955,
Partidul Liberal şi Partidul Democrat Japonez s-au unit formând Partidul
Democrat Liberal. Devenind ulterior majoritar, conduce ţara prin coaliţii
succesive. Totuşi, scandaluri în ceea ce priveşte corupţia şi legăturile
financiare dintre membrii săi continuă să destabilizeze situaţia. Socialiştii,
sprijiniţi de Statele Unite ale Americii, formează eterna opoziţie, cu toate
acestea, sunt adesea incluşi în guvern ca urmare a guvernării de coaliţie. Pe
plan extern, relaţiile cu statele vecine s-au constituit urmând tradiţia
imperialistă japoneză din timpul celui de Al Doilea Război Mondial, fiind
determinate şi de maniera în care este predată istoria în şcolile japoneze;
acestea sunt chestiuni deosebit de sensibile pentru China şi Coreea. Odată cu
încheierea Războiului Rece şi datorită creşterii interdependenţei economice în
anii 1990, relaţiile regionale s-au îmbunătăţit întrucâtva. După rapida
reconstrucţie a ţării, sprijinită financiar de Statele Unite ale Americii,
Japonia a cunoscut o modernizare rapidă în toate domeniile, orientată spre
piaţă, şi o cursă a industrializării. Acestea au exclus multe structuri sociale
tradiţionale fiind supuse unor critici dure. Anii 1990 au favorizat influenţa
politică a grupurilor conservator-religioase.
Japonia a devenit unul dintre liderii
ţărilor asiatice şi concurează cu succes pe piaţa internaţională cu ţările din
Europa de Vest, dar a înregistrat o recesiune începând cu 1990, fiind afectată
de problemele economiei mondiale. De asemenea, populaţia are de suferit din
cauza cutremurelor.
După moartea lui Hirohito în 1989, a
cărui activitate de până la 1945 mai pune semne de întrebare, fiul său Akihito a
venit la putere ca monarh constituţional, dar fără legitimitate religioasă. Din
1992, problemele economice din Japonia au anulat consensul politic postbelic,
având ca rezultat schimbări succesive de guvern. Junichiro Koizumi,
prim-ministru din 2001, a încercat să revitalizeze economia introducând reforme
structurale şi monetare.
