VI.30. Al Doilea Război Mondial
1939-1945
După atacul asupra Poloniei din
septembrie 1939, regimul nazist condus de Hitler iniţiază cel mai devastator
conflict militar din istoria omenirii. Înaintea capitulării necondiţionate a
Germaniei şi Japoniei din 1945, în cel de Al Doilea Război Mondial îşi
pierduseră viaţa cca 62 de milioane de oameni. Puternic ideologizat, războiul
cunoaşte multe crime odioase împotriva umanităţii. Al Doilea Război Mondial
modifică fundamental situaţia politică internaţională. Forţele victorioase -
Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică - devin puterile conducătoare
ale lumii.
Războiul fulger (Blitzkrieg): victoriile Germaniei
În 1940, Germania înarmată până în dinţi
controla continentul european aproape în întregime. Nu reuşeşte să cucerească
doar Marea Britanie.
Invazia Germaniei în Polonia la 1
septembrie 1939 determină izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial. Franţa
şi Marea Britanie declară război Germaniei, deşi nu intervin activ în
conflictul est-european. Armata Poloniei, care deţinea încă unităţi de
cavalerie, nu se putea compara cu Wehrmachtul şi Luftwaffe. Polonia capitulează
după bombardarea Varşoviei, la 6 octombrie. În conformitate cu acordul adiţional
secret semnat cu Germania, trupele sovietice invadează Polonia de est la 17
septembrie şi o integrează imediat în Uniunea Sovietică. Germania anexează
regiuni din nordul şi sudul Poloniei, iar în restul teritoriului formează
Guvernul General al Poloniei, care avea să devină spaţiul de desfăşurare a fanatismului
şi rasismului nazist.
La începutul războiului, pentru a
întrerupe comerţul Germaniei cu materie primă din Scandinavia, Marina Regală
britanică blochează traficul maritim al vaselor comerciale germane în Marea
Baltică. În aprilie 1940 începe cursa germano-britanică pentru Scandinavia.
Germania ocupă Danemarca fără luptă. Până în iunie cucereşte şi Norvegia, în
ciuda puternicei rezistenţe a britanicilor şi norvegienilor şi a pierderilor
serioase suferite de flota germană. Suedia este forţată să coopereze cu Germania.
Începând cu 10 mai 1940, trupele germane
invadează rapid Olanda, Belgia şi Luxemburgul. Nici măcar Franţa nu reuşeşte să
reziste tacticii Blitzkrieg a Germaniei, predându-se la 22 iunie. Trei cincimi
din Franţa sunt ocupate de Germania; în partea de sud a ţării se creează
guvernul progerman de la Vichy.
Pentru a putea pune în aplicare politica
sa, Lebensraum (spaţiu vital) împotriva Uniunii Sovietice, Hitler spera
să ajungă la un acord de pace cu Marea Britanie. Când aceasta refuză să se
predea, Germania lansează atacuri aeriene masive în august 1940, pentru a
pregăti invadarea insulei. După pierderi uriaşe suportate din partea Forţelor
Aeriene Regale, atacurile sunt sistate în luna octombrie a aceluiaşi an.
Blitzkrieg
Succesele iniţiale rapide ale armatei
germane poartă numele de Blitzkrieg
(război fulger). Atacurile surprinzătoare şi coordonate ale forţelor armate
germane nu-i permiteau inamicului să se replieze şi să organizeze o apărare
stabilă, aducându-le acestora multe victorii.
Campania din Balcani şi Războiul din Africa de Nord (1941-1943)
Tentativele de cucerire nereuşite ale
Italiei obligă Germania să iniţieze mai multe campanii costisitoare în Balcani
şi în Africa.
Germania, Italia şi Japonia se aliază în
Pactul Tripartit din 27 septembrie 1940, pentru a forma Axa. Cu toate acestea,
Japonia şi Italia îşi realizează visurile de extindere în alte războaie
paralele. România şi Ungaria se alătură puterilor Axei în 1940, iar Bulgaria în
1941.
Italia condusă de Mussolini aspiră să
domine complet regiunea mediteraneeană, pe care Mussolini o vedea controlată
mai degrabă de Italia decât de Marea Britanie; dar şi să cucerească Africa.
Ofensivele acestuia însă eşuează. Nereuşitele lui obligă Germania să furnizeze
în permanenţă sprijin militar. Trimiterea trupelor în aceste fronturi
suplimentare slăbeşte armata Germaniei şi, odată cu aceasta, întreaga poziţie
militară a puterilor Axei.
În octombrie 1940, din provincia sa
Albania, Italia atacă Grecia, care era sprijinită de Marea Britanie, însă
trupele britanice îi alungă înapoi. Pentru a restabili reputaţia puterilor
Axei, a asigura accesul la puţurile de petrol din România şi pentru a consolida
atacul plănuit al Germaniei asupra Uniunii Sovietice printr-o asaltare a
flancurilor, Hitler decide în 1941 să iniţieze o campanie în Balcani, în urma
căreia forţele armate ale Iugoslaviei şi Greciei se predau rapid. Iugoslavia
este înfrântă, iar trupele britanice se retrag de pe teritoriul Greciei.
În 1940, altă ofensivă nereuşită a
Italiei împotriva Egiptului dominat de britanici, care au ca urmare anihilarea
unităţilor italiene în Libia, obligă Germania să intervină militar în nordul Africii.
În februarie-aprilie 1941, corpul de armată german din Africa, condus de
generalul Erwin Rommel, îi alungă pe britanici din Libia, dincolo de graniţa
Egiptului. În ianuarie 1942, tancurile germane intră în deşertul egiptean într-o
ofensivă care, dacă ar fi reuşit, ar fi adus Germaniei puţurile de petrol ale
Iraqului. Germanii au fost opriţi însă în Bătălia de la El Alamein. Până în
februarie 1943, o contraofensivă britanică îi împinsese înapoi până în Tunisia.
Bătăliile din Africa se încheie la 13 mai 1943, prin capitularea armatelor
germano-italiene.
Erwin Rommel
Erwin Rommel, supranumit Vulpea Deşertului, era respectat până şi de adversari
pentru abilităţile sale strategice. După ce ordonă retragerea din El Alamein, opunându-se
astfel ordinelor lui Hitler, este transferat pe frontul francez. Deşi nu s-a
implicat activ în tentativa de puci împotriva lui Hitler, acesta simpatiza cu
mişcarea militară de rezistenţă şi, în calitate de vechi confident al lui
Hitler, în 1944 îl îndeamnă pe führer să iniţieze negocieri de pace. După
tentativa nereuşită de asasinare din 20 iulie 1944, este considerat trădător şi
obligat să se sinucidă.
Operaţiunea Barbarossa: invazia Germaniei în Uniunea Sovietică
Atacul german asupra Uniunii Sovietice a
fost devastator la început, forţându-i pe ruşi, în iarna anului 1941, să se
retragă până la Moscova. În ciuda numărului înspăimântător de mare de morţi şi
de răniţi în Bătălia de la Stalingrad din 1942-1943, Armata Roşie reuşeşte să
îşi revină şi încercuieşte forţele invadatoare.
Hitler îşi planificase războiul cu
miză ideologică împotriva Uniunii Sovietice încă din vara anului 1940. Încălcând
Pactul de Neagresiune Germano-Sovietic, fără o declaraţie prealabilă de război,
führerul ordonă începerea Operaţiunii Barbarossa la 22 iunie 1941. O armată
uriaşă formată din peste trei milioane de militari, 3.500 de tancuri şi 2.000
de avioane invadează Uniunea Sovietică.
Cum Stalin nu se aştepta la un atac
german în acel moment, iar înarmarea şi reorganizarea armatei nu se terminase încă,
intenţia nemţilor de a zdrobi Armata Roşie în numai câteva săptămâni părea pe
deplin realizabilă. Prin încercuirea forţelor Armatei Roşii, germanii reuşesc
să le distrugă în mare parte, iar în octombrie ajung lângă Moscova.
Între timp, Stalin izbuteşte să îşi
organizeze apărarea. O parte considerabilă a industriei de armament este
strămutată la est, dincolo de Munţii Ural, iar zonele abandonate în faţa
invadatorilor sunt lipsite de toate resursele. Apelul la patriotism - războiul
avea să fie cunoscut drept Marele Război pentru Apărarea Patriei - şi
furia în faţa violenţei manifestate de forţele ocupante faţă de civili uneşte
poporul rus. Suprafaţa şi resursele imense ale ţării le asigură superioritatea.
Datorită Pactului de Neutralitate Sovieto-Japonez din 1941, Stalin reuşeşte să
aducă trupe din Orientul îndepărtat pe frontul din Moscova. Între timp,
operaţiunile germane erau încetinite de iarna grea şi de distanţele enorme;
drumul către Moscova se înfundase în noroi. Germanii nu erau pregătiţi pentru iarna
cu temperaturi de -40°C din Rusia. În ciuda stocurilor de îmbrăcăminte de iarnă
trimise de populaţia Germaniei, mulţi militari au murit de frig. Armata germană
se retrăgea pentru prima dată. Înfrângerea de lângă Moscova, dificultăţile de
aprovizionare şi rezistenţa acerbă a ruşilor spulberă planurile de victorie
rapidă ale Germaniei.
Bătălia de la Stalingrad din iarna
anilor 1942-1943 constituie un adevărat moment de turnură în mersul războiului.
După invadarea oraşului în vara lui 1942, cei 250.000 de militari germani sunt
încercuiţi de trupele Armatei Roşii. În final, nemţii se predau, după lupte
care aduseseră pierderi colosale de vieţi în ambele tabere şi în rândurile
populaţiei civile. Tratamentul prizonierilor germani a fost pe potriva
pierderilor suferite de sovietici în timpul invaziei. După ofensiva germană la
Kursk, Armata Roşie şi-a recâştigat treptat tot teritoriul pierdut.
Războaiele ideologice şi exterminarea în masă
În timpul campaniei de cucerire a
Uniunii Sovietice, liderii nazişti îşi pun în practică programul de genocid.
În conformitate cu ideologia lor,
liderii nazişti plănuiesc războiul împotriva Uniunii Sovietice nu doar ca pe o
operaţiune militară, ci mai degrabă ca pe un război al ideologiilor - o bătălie
a exterminării împotriva a ceea ce ei numeau sistemul iudeo-bolşevic. Campania
din Polonia fusese deja prezentată ca luptă a rasei superioare germane
împotriva subumanilor slavi şi ca o luptă pentru Lebensraum (spaţiu
vital) în est. Ca o ironie a sorţii, invadatorii sunt întâmpinaţi iniţial a
eliberatori în multe republici sovietice, cum ar fi Ucraina, care sufereau sub
regimul lui Stalin. Mai ales în Lituania, antisemitismul era foarte răspândit,
iar populaţia locală participă cu entuziasm la masacrarea evreilor. Cu toate acestea,
ocupanţii germani îşi instaurează propriul regim de teroare în Uniunea
Sovietică.
După instrucţiunile personale ale lui
Hitler - Ordinul comisarului din 6 iunie 1941 - toţi politrucii
capturaţi ai Armatei Roşii erau împuşcaţi pe loc. Ordinul este executat la
început mai ales de trupele SS conduse de Heinrich Himmler, însă armata era
implicată de asemenea în politici de exterminare, fiind cerute măsuri nemiloase
faţă de prizonieri de război sovietici. Peste 3,3 milioane dintre aceştia mor
de foame, torturaţi, executaţi sau în lagăre de muncă.
În iunie 1941, patru forţe de acţiune SS
urmează armata germană în est şi încep imediat execuţii în masă pentru
eradicarea sistematică a oamenilor inferiori din punct de vedere rasial, mai
ales a evreilor, care sunt capturaţi, împuşcaţi pe câmpii şi în păduri şi
îngropaţi în gropi comune săpate chiar de ei. Genocidul organizat al evreilor
europeni începuse deja în Polonia.
Planul General pentru Est din 1942 are ca urmare decimarea populaţiei slave, prin
deportarea şi munca forţată a cca 30 de milioane de oameni şi germanizarea
treptată a Europei de Est. Regiunile cucerite Belarus şi Ucraina sunt plasate
sub Ministerul Reichului pentru Teritoriile Estice Ocupate. După victoriile
Armatei Roşii, realizarea planului devine imposibilă.
Cruzimea ocupanţilor germani
radicalizează rezistenţa în tabăra sovietică. Şeful propagandei sovietice, Ilia
Erenburg, instigă la răzbunare violentă. Mulţi prizonieri de război germani mor
în condiţii foarte grele. Grupurile de rezistenţă sovietice poartă, de
asemenea, un război al partizanilor împotriva ocupanţilor germani. Partizanii
sunt reprimaţi sângeros, satele lor fiind nimicite, iar copiii, împuşcaţi.
Când Armata Roşie ajunge pe teritoriul
german în 1945, soldaţii sovietici tratează populaţia Germaniei cu aceeaşi
cruzime. În cel de Al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică pierde în total
peste 28 de milioane de oameni, dintre care aproape jumătate civili - mai mult
decât oricare altă ţară participantă la război.
AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL: PREZENTARE GENERALĂ
Ordinea politică stabilită la sfârşitul
Primului Război Mondial favoriza puterile victorioase şi consolida
revizionismul în Germania, o atitudine exploatată de naţional-socialişti. În
1936, Italia şi Germania formau nucleul puterilor Axei, la care în 1940 se
alătură Japonia. Uniunea Sovietică şi Statele Unite ale Americii intră în
război în 1941 şi, împreună cu Marea Britanie, formează centrul coaliţiei
Aliaţilor, care se opune Axei.
Ideologia nazistă cerea imperios
cucerirea unui spaţiu vital (Lebensraum) arian în Est şi plănuia
reorganizarea continentului după ierarhiile rasiale fasciste. În acest scop,
Germania invadează Polonia la 1 septembrie 1939, înfrângând rapid armata
poloneză.
Prin intermediul atacurilor surpriză ale
armatei germane din cadrul războiul fulger, Hitler îşi asigură supremaţia pe
continentul european. Foarte repede, Danemarca, Norvegia, Belgia, Luxemburg şi
Olanda sunt învinse. Franţa capitulează în mai 1940. Atacul Germaniei asupra
Marii Britanii eşuează. În 1941, trupele germane intră în Grecia şi, alături de
aliaţii italieni, în Iugoslavia. Germania sprijină campania Italiei din Africa
împotriva Libiei, dar este oprită temporar aici de către britanici.
În 1941, începe atacul împotriva Uniunii
Sovietice. Trupele germane avansează rapid la început, dar sunt oprite în
decembrie 1941 la porţile Moscovei. Trupele SS care vin în urma armatei germane
ucid oponenţii politici şi persoane inferioare rasial, în timp ce alţii sunt
deportaţi sistematic din teritoriul ocupat de germani în lagăre de concentrare.
După atacul japonez asupra bazei navale
americane Pearl Harbor, Hawaii, la 7 decembrie 1941, SUA intră oficial în
război. Din acest moment, superioritatea militară a Aliaţilor devine evidentă.
Frontul din Africa al Axei se prăbuşeşte în mai 1943, iar în septembrie trupele
Aliaţilor îl înfrâng pe Mussolini în Italia. Aliaţii ajung pe coasta Normandiei
în Franţa la 6 iunie 1944. Aici întâmpină o rezistenţă puternică, însă înving
şi intră în Paris la 25 august. Către sfârşitul lui 1944, Armata Roşie îi
silise pe germani să se retragă până la Varşovia şi Budapesta.
La începutul anului 1945, în ciuda
situaţiei fără ieşire, liderii nazişti nu vor să capituleze, determinându-i pe
Aliaţi să avanseze pe teritoriul Germaniei din toate părţile, să ocupe ţara şi
să forţeze capitularea Reichului german la 8 mai 1945. În Pacific ostilităţile
continuau. Armata japoneză ocupase o mare parte a Asiei de Sud-Est până în
1942, dar fusese oprită de o contraofensivă a Aliaţilor în 1943 şi împinsă
treptat înapoi. Pentru a forţa capitularea imediată, guvernul SUA decide să
lanseze două bombe atomice asupra oraşelor japoneze Hiroshima - la 6 august, şi
Nagasaki - la 8 august 1945. Japonia semnează capitularea necondiţionată la 2
septembrie 1945. Astfel, cel de Al Doilea Război Mondial, care costase viaţa a
peste 55 de milioane de oameni, lua sfârşit.
BIOGRAFII
COMANDANŢII SUPREMI
Adolf Hitler (1889-1945)
Trăieşte la Viena ca artist şomer; în
1913 pleacă la München, iar în 1914 se înrolează în armata germană; în 1919
intră în Partidul Muncitoresc German radical, care îşi schimbă numele în
Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani (NSDAP) în 1921, când
Hitler preia conducerea; în alegerile din 1930 face un salt politic imens la nivel
naţional; din 1933 devine cancelar şi instaurează un stat totalitar, declanşând
Al Doilea Război Mondial în 1939; în 1941, devine comandantul suprem al armatei
germane; iniţiază un plan pentru exterminarea sistematică a populaţiei
evreieşti din Europa, după invadarea Uniunii Sovietice din 1941; în 1944, scapă
doar cu răni uşoare dintr-o tentativă de asasinat; se sinucide la Berlin, la 30
aprilie 1945.
Winston Churchill (1874-1965)
Înainte de a intra în politică, lucrează
în calitate de corespondent de război în timpul Războiului burilor; după Primul
Război Mondial, devine secretar de război şi mai târziu cancelar al
ministerului de finanţe în timpul administraţiei conservatoare; atrage atenţia
asupra lui Hitler de timpuriu; în 1940 devine prim-ministru într-un guvern de
coaliţie comun al tuturor partidelor şi un simbol al rezistenţei britanice;
alcătuieşte o coaliţie puternică împreună cu Roosevelt şi Stalin; are încă de
la început suspiciuni în privinţa planurilor sovietice în Europa de Est; în
1946 lansează termenul de Cortină de Fier, între 1951-1955 este reales
prim-ministru.
Charles de Gaulle (1890-1970)
Înainte de a intra în guvern, conduce o
brigadă de tancuri împotriva germanilor la începutul celui de Al Doilea Război
Mondial; de la Londra, face un apel prin radio, după înfrângerea francezilor în
ţară şi în colonii, pentru rezistenţă împotriva ocupaţiei naziste; uneşte
grupurile de rezistenţă diferite şi creează structuri politice şi militare
separate; în 1944 devine conducătorul unui guvern provizoriu în exil şi
participă la eliberarea Franţei de către Aliaţi; în 1944-1946 este preşedinte;
după 1945 luptă pentru plasarea Franţei printre puterile învingătoare; în 1958,
ca preşedinte, înfiinţează A Cincea Republică.
Hirohito (1901-1989)
În 1926 devine al 124-lea împărat al
Japoniei; rolul său în politica expansionistă a ţării de după 1937 este
contestat; e acuzat că a influenţat planurile ofensive ale guvernului militar
şi că a aprobat atacul împotriva bazei militare americane de la Pearl Harbor; grăbeşte
încetarea ostilităţilor după ce SUA lansează bombele atomice asupra oraşelor
Hiroshima şi Nagasaki; la 15 august 1945, anunţă la radio capitularea Japoniei,
rupând pentru prima dată tăcerea imperială tradiţională; renunţă la pretenţiile
divine în timpul ocupaţiei americane de după război.
Iosif Stalin (1878-1953)
În 1912 se alătură Comitetului Central
al Partidului Bolşevic; în calitate de secretar general al Partidului Comunist
din 1922, îşi consolidează sistematic puterea în Uniunea Sovietică; după
moartea lui Lenin, instituie un regim dictatorial bazat pe cultul
personalităţii şi îşi elimină rivalii din partid prin Marea epurare din
1936-1938; în 1939 ocupă Polonia de Est, iar în 1940 provoacă Războiul
Ruso-Finlandez (Războiul de Iarnă); după invadarea URSS de către Hitler din
1941, proclamă Marele război pentru Apărarea Patriei şi preia comanda
militară supremă până în 1945; respinge atacul german şi avansează în Europa
Centrală şi de Est, unde impune dictatura comunistă după modelul sovietic; intră
în conflict cu lumea occidentală condusă de SUA; moare în martie 1953.
Franklin D. Roosevelt (1882-1945)
Este ales preşedinte al SUA în 1933; în
1933 recunoaşte Uniunea Sovietică şi încearcă să pună capăt neutralităţii SUA
în 1939, la începutul războiului; din 1940 îi sprijină pe oponenţii lui Hitler
prin schema de împrumuturi (Lend-Lease); intră în război după atacul surpriză
al japonezilor de la Pearl Harbor, ca una dintre cele trei mari puteri alături
de URSS şi Marea Britanie; mai târziu, este criticat aspru pentru că acceptă
planurile postbelice ale lui Stalin în Europa Centrală şi de Est; moare la
scurt timp după sfârşitul războiului, fiind urmat de Harry S. Truman.
Benito Mussolini (1883-1945)
În 1919, după ce este exclus din
Partidul Socialist, înfiinţează Fasci di Combattimento; în 1922 înlătură
guvernul de la Roma şi devine conducătorul unei dictaturi fasciste; în 1935
invadează Ethiopia şi o anexează la Italia; în 1940 intră în Al Doilea Război
Mondial ca aliat al lui Hitler; în 1943, după înfrângeri militare umilitoare,
este arestat de către rege; după ce este salvat de trupele de comando germane,
întemeiază Republica de la Salò în nordul Italiei, ocupată de nazişti; la 28
aprilie 1945 este capturat şi împuşcat de partizanii italieni în timp ce
încerca să fugă în Elveţia.
Tito (1892-1980)
În 1920 se înscrie în Partidul Comunist
din Iugoslavia, iar în 1934 devine membru al Comitetului Central; după ocupaţia
nazistă din Iugoslavia din 1941, organizează o puternică armată de partizani;
promite restabilirea unei Iugoslavii independente, în care toate naţiunile vor
avea drepturi egale; în 1945, cu ajutorul Armatei Roşii, reuşeşte să elibereze
Iugoslavia şi să domine grupurile de rezistenţă adverse; devine liderul
guvernului în 1943 sub numele de mareşalul Tito, din 1953 până la moarte, este
preşedintele Republicii Socialiste Federative Iugoslavia.
Al Doilea Război Mondial: Cronologie (1939-1945)
1939-1940
1 septembrie 1939: Începe cel de Al Doilea Război Mondial, prin invadarea
Poloniei de către Germania.
3 septembrie 1939: Marea Britanie şi Franţa declară război Germaniei.
17 septembrie 1939: Armata Roşie intră în estul Poloniei.
27 septembrie 1939: Varşovia capitulează.
30 noiembrie 1939: Războiul Ruso-Finlandez (Războiul de Iarnă) începe cu un
atac al URSS asupra Finlandei. Armata Roşie întâmpină o rezistenţă puternică
din partea forţelor Finlanda, Aliaţii vestici debarcă în Norvegia, finlandeze
mult mai puţin numeroase.
14 decembrie 1939: URSS este exclusă din Societatea Naţiunilor. Pentru a
sprijini şi proteja Finlanda, Aliaţii vestici debarcă în Norvegia.
12 martie 1940: URSS şi Finlanda semnează Tratatul de la Moscova.
Finlanda este obligată să cedeze istmul Kareliei şi părţi din Karelia de Est.
9 aprilie 1940: Prin operaţiunea Weserubung, Germania invadează Danemarca
şi Norvegia pentru a-şi asigura accesul la resursele scandinave. Danemarca se
predă, în timp ce Norvegia rezistă încă două luni cu ajutorul Aliaţilor.
5 mai 1940: La Londra se formează un guvern norvegian în exil. În Norvegia,
Josef Terboven este numit comisar al Reichului (Reichskommissar) de către
forţele ocupante.
10 mai 1940: În Marea Britanie se formează un nou guvern de coaliţie,
avându-l ca prim-ministru pe Winston Churchill.
15 mai 1940: Olanda capitulează.
20 mai 1940: Tancurile germane aterizează lângă Abbeville în Franţa şi
încercuiesc forţele franceze, britanice şi belgiene la Dunkerque.
28 mai 1940: Belgia capitulează.
10 mai-4 iunie 1940: Germania invadează Olanda, Luxemburg şi Belgia. Forţele
germane ocolesc linia de apărare Maginot şi invadează Franţa.
5 iunie 1940: Începe a doua fază a ofensivei din Vest, prin campania
împotriva Franţei.
7 iunie 1940: Forţele armate norvegiene capitulează.
10 iunie 1940: Italia intră în război de partea Germaniei, împotriva
Franţei şi a Marii Britanii.
14 iunie 1940: Parisul este ocupat de forţele germane.
18 iunie 1940: Charles de Gaulle formează la Londra Comitetul Naţional
al Francezilor Liberi.
22 iunie 1940: Noul şef al statului francez, mareşalul Philippe Pótain,
semnează cu germanii armistiţiul de la Compiegne. Ţara este împărţită în
regiunea nordică ocupată şi regiunea sudică neocupată. Alsacia, Lorena şi
Luxemburg sunt anexate la Germania.
28 iunie 1940: În urma notelor ultimative sovietice, Basarabia şi nordul
Bucovinei sunt răpite de la România şi anexate de URSS.
10 iulie-31 iulie 1940: Forţele aeriene germane Luftwaffe înving Forţele Aeriene
Regale în bătălia pentru Marea Britanie, însă nu câştigă supremaţia aeriană
asupra Angliei de Sud.
30 august 1940: Germania şi Italia au impus României Dictatul de la
Viena, prin care partea de nord-vest a Transilvaniei era cedată Ungariei.
Septembrie 1940: Din Libia se lansează prima ofensivă italiană asupra
Egiptului.
15 septembrie 1940: Luftwaffe încep bombardamentele obiectivelor civile şi
industriale din apropierea oraşelor britanice, cum ar fi Londra, care
culminează la 14 noiembrie cu raidurile aeriene asupra regiunii Coventry.
17 septembrie 1940: Conducerea germană amână invadarea Angliei.
27 septembrie 1940: Germania, Italia şi Japonia se aliază în Pactul
Tripartit, pentru a împiedica intrarea în război a SUA.
28 octombrie 1940: După ce ocupă Albania în 1939, Benito Mussolini ordonă
invadarea Greciei cu trupe italiene; grecii ies învingători şi contraatacă în
Albania.
20-24 noiembrie 1940: Ungaria, România şi Cehoslovacia se alătură Pactului
Tripartit.
Decembrie 1940: Britanicii reacţionează la ofensiva italiană din Egipt cu
o contraofensivă victorioasă.
18 decembrie 1940: Adolf Hitler emite un ordin secret referitor la Operaţiunea
Barbarossa. Încep pregătirile militare pentru invadarea Uniunii Sovietice.
1941-1942
Ianuarie 1941: Mussolini şi Hitler hotărăsc crearea Corpului
Expediţionar Italo-German din Nordul Africii (Africa Corps), sub comanda
generalului Erwin Rommel.
6 ianuarie 1941: În discursul său de la Washington, Franklin Roosevelt anunţă
cele Patru libertăţi; ulterior, acestea sunt încorporate în carta Naţiunilor
Unite.
1 martie 1941: Bulgaria se alătură Pactului Tripartit.
11 martie 1941: Intră în vigoare Actul de împrumut american, care
permitea SUA să trimită Aliaţilor ajutoare cu amânarea plăţilor.
25 martie 1941: Iugoslavia se alătură Pactului Tripartit, însă renunţă
două zile mai târziu, după ce o lovitură de stat aduce la putere forţe
pro-Aliate.
6 aprilie 1941: Începe Războiul din Balcani, cu bombardarea Belgradului
de către Germania. Concomitent este invadată Grecia
13 aprilie 1941: URSS semnează un pact de neutralitate cu Japonia evită
astfel pericolul unui război pe două fronturi.
17 aprilie 1941: Armata iugoslavă capitulează.
27 aprilie 1941: Trupele germane intră în Atena.
22 iunie 1941: Fără o declaraţie prealabilă de război, Germania
invadează Uniunea Sovietică. Iosif Stalin preia conducerea Comitetului de Stat
pentru Apărare şi Comisariatului Poporului pentru Apărare.
12 iulie 1941: Marea Britanie şi URSS se aliază împotriva Germaniei.
31 iulie 1941: La ordinul lui Hitler, mareşalul Hermann Goring îi cere
generalului SS R. Heydrich crearea unui plan pentru rezolvarea definitivă a
problemei evreieşti.
14 august 1941: Churchill şi Roosevelt anunţă Carta Atlanticului, care
formulează obiectivele de război ale Aliaţilor şi stabileşte principiile
politice şi economice fundamentale pentru perioada postbelică.
25 august 1941: Marea Britanie şi URSS ocupă împreună Iranul pentru a
securiza puţurile de petrol.
1 octombrie 1941: Conferinţă la Moscova între SUA, Marea Britanie şi
Uniunea Sovietică. Sovieticilor li se promite un consistent ajutor militar
american.
5 decembrie 1941: Ofensiva germană este oprită la porţile Moscovei de un
contraatac al Armatei Roşii; armata germană este forţată să se retragă.
7 decembrie 1941: Forţele japoneze atacă Pearl Harbor.
8 decembrie 1941: Statele Unite ale Americii declară război Japoniei.
11 decembrie 1941: Forţele japoneze invadează Birmania.
11 decembrie 1941: Germania şi Italia declară război SUA.
1 ianuarie 1942: 26 de naţiuni aflate în război împotriva puterilor Axei
semnează o declaraţie prin care nici o ţară nu va semna un acord separat de
încetare a focului cu vreuna dintre puterile Axei.
20 ianuarie 1942: Demnitarii nazişti se întâlnesc la Conferinţa de la
Wannsee, pentru a plănui exterminarea evreilor din Europa.
15 februarie 1942: Japonezii ocupă Singapore.
Martie 1942: Japonia ocupă Indiile Orientale Olandeze.
7-8 mai 1942: În Bătălia de la Marea Coralilor, Aliaţii opresc
înaintarea japoneză spre Australia.
3-7 iunie 1942: Bătălia de la Midway marchează primul succes naval al
Aliaţilor împotriva Japoniei.
20-25 iunie 1942: La a doua conferinţă de la Washington se ia decizia
stabilirii unui al doilea front în Europa.
16 septembrie-18 noiembrie 1942: Atacul german asupra Stalingradului provoacă o rezistenţă
disperată, dar forţele germane ocupă peste 80% din oraşul devastat.
11 noiembrie 1942: Când trupele franceze ale guvernului de la Vichy trec de
partea Araţilor, armata germană intră în Franţa neocupată (Operaţiunea
Attila).
19 noiembrie 1942: Sovieticii lansează o contraofensivă împotriva forţelor
germane care asediaseră Stalingradul.
22 noiembrie 1942: Trupele germane din jurul Stalingradului sunt încercuite.
27 noiembrie 1942: Trupele germane ocupă portul francez Toulon. Francezii
îşi abandonează flota.
22-23 decembrie 1942: În ciuda situaţiei fără ieşire, Hitler interzice armatei
care asediase Stalingradul să se predea.
1943
14-24 ianuarie 1943: La Conferinţa de la Casablanca, Roosevelt şi Churchill
cad de acord să accepte doar predarea necondiţionată a puterilor Axei.
Strategia adoptată: bombardarea sistematică a Germaniei.
31 ianuarie-2 februarie 1943: 90.000 de soldaţi germani sunt luaţi prizonieri la
Stalingrad.
18 februarie 1943: Goebbels, ministrul propagandei naziste, promovează
într-un discurs războiul total.
19 martie 1944: Unităţile militare germane ocupă Ungaria, fostul aliat.
19 aprilie-19 mai 1943: Revolta evreiască din ghetoul din Varşovia este înăbuşită
în sânge de ocupanţii germani.
13 mai 1943: Capitularea armatelor comune germane şi italiene pune
capăt războiul din Africa de Nord.
1 iulie 1943: Debarcarea Aliaţilor în Noua Georgie marchează începutul
unei ofensive la scară largă împotriva Japoniei, în Pacificul de Sud-Vest.
10-17 iulie 1943: Forţele britanice şi americane invadează Sicilia şi îi
alungă pe germani de pe insulă.
19 iulie 1943: Mussolini este înlăturat după un vot de neîncredere de
către Marele Consiliu Fascist fiind arestat la ordinul regelui Victor Emmanuel
III.
3 septembrie 1943: După negocieri secrete cu Aliaţii, Italia capitulează
oficial.
8 septembrie 1943: Trupele germane ocupă Roma şi punctele strategice
importante din Italia.
12 septembrie 1943: Mussolini este salvat de trupele de comando germane.
Hitler îl numeşte şef al noului stat fascist din Italia de Nord, Republica
Socialistă Italiană (Repubblica Sociale Italiana).
13 octombrie 1943: Italia declară război Germaniei.
28 noiembrie-1 decembrie 1943: La Conferinţa de la Teheran, Roosevelt, Churchill şi
Stalin discută despre ordinea internaţională postbelică.
1944
6 iunie 1944: Invazia Aliată din Franţa de Nord (Operaţiunea
Overlord) începe cu debarcările din Ziua Z în Normandia.
22 iunie 1944: Pe Frontul de Est este demarată o ofensivă sovietică
importantă. Forţele germane suferă mari pierderi şi încep retragerea.
20 iulie 1944: Hitler supravieţuieşte unei tentative de asasinat, având
doar răni uşoare atunci când o bombă explodează la sediul său din Prusia de
Est. Conspiratorii, ofiţeri militari superiori, sunt arestaţi.
August 1944: Revolta Armatei Teritoriale din Varşovia, condusă de
generalul Tadeusz Bór-Komorowski, eşuează şi se termină cu anihilarea aproape
totală de către germani.
15 august 1944: Trupele aliate debarcă în sudul Franţei (Operaţiunea
Dragon).
23 august 1944: România semnează un armistiţiu cu URSS şi declară război
Germaniei.
25 august 1944: Charles de Gaulle intră în Paris aclamat de mulţime.
30 august 1944: Germanii pierd cea mai importantă sursă de combustibil
atunci când Armata Roşie ocupă ultimul câmp românesc de petrol de la Ploieşti.
5 septembrie 1944: URSS declară război Bulgariei.
8 septembrie 1944: Armata Roşie ocupă Bulgaria fără rezistenţă şi
instaurează un guvern prosovietic.
10 septembrie 1944: Finlanda semnează un armistiţiu cu URSS.
11 octombrie 1944: Ungaria încheie un acord secret de încetare a focului cu
URSS.
18 octombrie 1944: La ordinul lui Hitler, toţi bărbaţii apţi de serviciu
militar cu vârsta cuprinsă între 16 şi 65 de ani sunt chemaţi să formeze Volkssturm,
o nouă armată teritorială destinată să apere Germania.
23 decembrie 1944: Ungaria declară război Germaniei.
1945
12 ianuarie 1945: Începe o ofensivă sovietică majoră înspre teritoriile
ocupate din Polonia şi Silezia Superioară şi Inferioară. Calea refugiaţilor
germani este blocată
17 ianuarie 1945: Armata Roşie ocupă Varşovia.
19 februarie 1945: Marina americană debarcă pe insula Iwo Jima.
4 februarie 1945: Oraşul Manila, ocupat de japonezi, se predă forţelor
Aliate.
4-11 februarie 1945: La Conferinţa de la Yalta, Churchill, Roosevelt şi Stalin
stabilesc graniţa postbelică a Poloniei şi zonele de ocupaţie germană.
13-14 februarie 1945: Armata Roşie ajunge la Budapesta şi ocupă oraşul.
13-14 februarie 1945: Un raid cu bombe al Aliaţilor devastează oraşul Dresda.
19 martie 1945: Hitler dă ordin să fie distruse toate bazele militare,
sistemele de transport, telecomunicaţiile, depozitele industriale şi
utilităţile publice de pe teritoriul celui de Al Treilea Reich („Ordinul
Nero").
19 aprilie 1945: Aliaţii ocupă oraşul Leipzig.
25 aprilie 1945: Berlinul este încercuit de Armata Roşie. Armatele SUA şi
Armata Roşie sovietică se întâlnesc la Torgau pe Elba.
28 aprilie 1945: Unităţile militare SUA ajung la Dachau, lângă München,
primul eliberat dintre lagărele de concentrare construite de regimul nazist.
28 aprilie 1945: Mussolini este împuşcat de luptătorii de rezistenţă
italieni, în timp de încerca să fugă.
30 aprilie 1945: Aliaţii din Vest ocupă oraşul München. În testamentul său
Hitler îl numeşte pe Marele Amiral Karl Donitz preşedinte al Reichului şi
comandant suprem al forţelor armate, înainte de a se sinucide în buncărul său
de comandă de sub cancelaria imperială. Goebbels este numit cancelar. Forţele
sovietice ajung în Reichstag.
2 mai 1945: Berlinul este ocupat în întregime.
4 mai 1945: Generalul von Friedburg semnează termenii capitulării la
Liineburg pentru forţele germane din Olanda, Germania de Nord-Vest, Danemarca
şi Norvegia.
5 iunie 1945: Controlul guvernamental suprem al Germaniei este preluat
de comandanţii militari ai celor patru mari puteri victorioase: SUA, Uniunea
Sovietică, Marea Britanie şi Franţa.
5 mai 1945: Rezistenţa cehă din Praga se ridică împotriva ocupaţiei
germane.
7-8 mai 1945: Capitularea necondiţionată a forţelor germane este
semnată la sediul Aliaţilor vestici de la Reims şi la sediul sovietic din
Berlin-Karlshorst.
9 mai 1945: Intră în vigoare capitularea necondiţionată a Germaniei.
23 mai 1945: Demiterea şi arestarea lui Donitz şi a guvernului său.
17 iulie-2 august 1945: Potsdam, puterile Aliate discută viitorul postbelic al
Germaniei.
6 august 1945: SUA lansează prima bombă atomică asupra oraşului japonez
Hiroshima.
8 august 1945: URSS declară război Japoniei.
9 august 1945: SUA lansează a doua bombă atomică la Nagasaki; Armata
Roşie invadează Manciuria şi Coreea.
10 august 1945: Guvernul japonez este gata să capituleze.
2 septembrie 1945: Reprezentanţii Japoniei semnează tratatul de capitulare.
Al Doilea Război Mondial se sfârşeşte.
Asasinarea evreilor din Europa
După declanşarea războiului,
conducătorii nazişti radicalizează persecuţia evreilor şi organizează
genociduri în Estul ocupat.
Politicile rasiste ale naziştilor se
răspândesc în întreaga Europă după victoriile militare ale Germaniei de până la
1941. Demersul de izolare a evreilor se intensifică. Până în 1941, toţi evreii
din teritoriile controlate de germani sunt obligaţi să poarte steaua galbenă a
lui David. Concentrarea şi deportarea organizată a evreilor europeni din
ghetourile poloneze începe în vara lui 1940. Mulţi evrei sunt obligaţi să
lucreze ca nişte sclavi, după principiul „exterminării prin muncă". Sub
conducerea lui Himmler, liderul SS, numărul lagărelor de concentrare din
teritoriile ocupate creşte la 22 până în 1944, având anexate 165 de lagăre de
muncă silnică.
În vara lui 1941, Hitler decide să-i
ucidă pe toţi evreii din zonele controlate. Conduşi de Reinhard Heydrich,
birocraţi cu grad înalt definesc la Conferinţa de la Wannsee grupurile de
persoane care urmează să fie ucise şi planifică o cooperare cu cele mai
eficiente departamente pentru implementarea operaţiunilor de asasinare.
Execuţiile în masă desfăşurate de SS după
invadarea Uniunii Sovietice marchează începutul genocidului organizat care
afectează aproape întreaga populaţie evreiască din statele baltice, Belarus şi
Ucraina. Lagărele de exterminare, unde evreii erau ucişi îndeosebi cu gaz
toxic, sunt construite în Polonia din toamna lui 1941: Treblinka, Belzec,
Majdanek, Sobibor şi Chelmno. Milioane de evrei sunt aduşi în maşini pentru
vite în aceste lagăre din toate părţile Europei. Cea mai mare „fabrică a morţii"
a fost Auschwitz-Birkenau. Cel puţin un milion de persoane au murit în camerele
de gazare. De la sosirea la Birkenau până la incinerarea completă treceau numai
90 de minute. După apropierea Armatei Roşii la sfârşitul lui 1944, gazarea este
oprită, iar lagărele desfiinţate. Însă numeroşi oameni pier în marşurile morţii
către Vest din primăvara lui 1945.
Fanatismul şi rasismul naziştilor au
provocat moartea a nu mai puţin de şase milioane de evrei europeni. Cel puţin
500.000 de alţi „indezirabili", îndeosebi sinti şi rromi (ţigani), sunt de
asemenea ucişi.
Lagărul de
concentrare Theresienstadt
Theresienstadt, aflat la 56 km de Praga,
servea drept popas în drumul către lagărele de exterminare. Cu ajutorul
filmelor de propagandă naziste s-a creat iluzia unui spaţiu paşnic, întrun
lagăr proiectat după voinţa poporului. Până şi reprezentanţii străini ai Crucii
Roşii veniţi în vizită au fost păcăliţi.
Jaf şi persecuţie: politica germană de ocupaţie
Pe lângă reorganizarea din Est,
realizată conform ideologiei naziste, politica germană de ocupaţie se
caracteriza prin exploatarea economică a tuturor ţinuturilor anexate. Foarte
puţini localnici au cooperat cu ocupanţii germani.
În Polonia, Danemarca, Belgia, Franţa,
Iugoslavia, Grecia, în unele părţi ale Uniunii Sovietice şi, mai târziu, în
Italia, Ungaria şi Slovacia - în tot spaţiul aflat sub control sau influenţă
germană -, pe lângă exterminarea evreilor, politica de ocupaţie a naziştilor
urmărea exploatarea ţărilor pentru îndeplinirea obiectivelor de război. Industriile
locale şi agricultura au fost supuse cerinţelor economiei de război a
Germaniei. Pentru a îndeplini cererea de materiale de armament în decursul
războiului, liderii nazişti cresc, de asemenea, numărul muncitorilor străini în
ţară. La început, numai prizonierii de război sunt transportaţi cu forţa în
Germania şi obligaţi să muncească, însă mai târziu sunt aduşi şi civili. În
timpul războiului, industria germană cuprindea în total aproximativ 12 milioane
de muncitori forţaţi.
Dacă în ţările din est prioritatea o
constituia subjugarea popoarelor slave, administratorii germani încercau în mod
activ să obţină sprijinul populaţiei în ţările ocupate din vestul şi nordul
Europei. În aceste spaţii, majoritatea populaţiei avea o atitudine expectativă;
numai câţiva au opus o oarecare rezistenţă, în timp ce alţii s-au arătat
dornici să coopereze cu germanii. Deportarea masivă a evreilor din toată Europa
în lagăre de exterminare nu ar fi fost posibilă fără colaboratori. În plus, un
total de 21 de unităţi străine de voluntari sprijină armata germană în
campaniile sale de cucerire. Primii sunt norvegienii, danezii, finlandezii,
olandezii şi belgienii, care formează Divizia vikingilor în 1940.
Germanii primesc un sprijin semnificativ la începutul ofensivei asupra Uniunii
Sovietice. Un locotenent general rus capturat, Andrei Vlasov formează în 1942 o
armată anticomunistă formată din prizonieri de război şi din voluntari ruşi.
Când înfrângerea Germaniei devine iminentă, sprijinul militar dispare. Cu toate
acestea, la începutul lui 1945, unităţile de voluntari numărau încă în jur de
un milion de soldaţi care erau de naţionalitate germană.
Conferinţele de război ale Aliaţilor
După atacul german asupra Uniunii
Sovietice, Statele Unite ale Americii, Marea Britanie şi Uniunea Sovietică
formează o alianţă comună împotriva Germaniei. Într-o serie de conferinţe, Cei
Trei Mari decid soarta ordinii europene de după război.
Atacul german asupra Uniunii Sovietice
din vara anului 1941 antrenează interesele ideologice şi politice contradictorii
ale celor trei mari puteri - Statele Unite ale Americii, Marea Britanie şi
Uniunea Sovietică - într-o coaliţie antihitleristă. În octombrie, aceştia
semnează un acord reciproc de livrare a armamentului. Statele Unite se
angajaseră deja în martie 1941 să-i sprijine pe toţi inamicii Germaniei prin
Legea de împrumut şi închiriere. În ianuarie 1942, SUA şi Marea Britanie
creează un corp militar comun pentru coordonarea strategică a războiului.
În decursul războiului, convoaiele au
avut de înfruntat condiţii climatice dificile şi pericole extreme pentru a
transporta valoroasele încărcături în portul Murmansk din Rusia. În ciuda atacului
japonez de la Pearl Harbor, preşedintele SUA Franklin Roosevelt şi premierul
britanic Winston Churchill consideră drept prioritate absolută victoria asupra
Germaniei. În Carta Atlanticului din 14 august 1941, aceştia anunţă
sfârşitul tiraniei naziste în ţările europene oprimate, proclamă dreptul la
autodeterminare al naţiunilor şi declară respingerea imperialismului politic şi
economic ca principii ale viitoarei ordini postbelice. În 1942, în coaliţia
antihitleristă apar tensiuni, Stalin fiind îngrijorat că teritoriile din
Polonia şi din regiunea baltică pe care le câştigase conform Pactului
Germano-Sovietic nu vor fi recunoscute. Era preocupat şi de amânarea continuă a
iniţierii celui de al doilea front în Vest care ar fi scăzut presiunea asupra
Armatei Roşii. Stalin a evaluat până şi posibilităţile de încheiere a păcii cu
Hitler. Până la urmă, este de acord cu cererea de capitulare necondiţionată
exprimată de SUA şi Marea Britanie la conferinţa de la Casablanca din 24
ianuarie 1943. La Teheran, la prima conferinţă a Celor Trei Mari de la
sfârşitul anului 1943, Roosevelt şi Churchill ţin cont de succesele repurtate
pe câmpul de luptă de Armata Roşie şi aprobă extinderea spre Vest a URSS.
La scurt timp după înfrângerea totală a
armatei germane, în februarie 1945 la Conferinţa de la Yalta se decide
împărţirea Germaniei în patru zone de ocupaţie cu un consiliu de control comun,
la care participă şi Franţa. După capitularea necondiţionată a Germaniei, Roosevelt
şi Churchill sunt de acord să îi dea lui Stalin mână liberă în reorganizarea
politică a Europei de Est şi de Sud, în schimbul ajutorului oferit de ruşi în
războiul împotriva Japoniei, gest care netezeşte drumul pentru înfiinţarea
statelor satelit comuniste ale Imperiului Sovietic după 1945.
Înaintarea Aliaţilor
După înaintarea Aliaţilor în 1943,
armata germană este obligată să se retragă pe toate fronturile. Desantul reuşit
al Aliaţilor în teritoriul francez din iunie 1944 aduce în final la o turnură
decisivă în favoarea Aliaţilor.
La fel ca în Primul Război Mondial,
intrarea în cea de-a doua conflagraţie mondială a Statelor Unite ale Americii,
superioară din punct de vedere al resurselor umane, precum, şi puterea ei
uriaşă materializată în industria de armament, asigură prăbuşirea puterilor
Axei. Conflictul european devenise un război mondial şi s-a extins după atacul
japonez asupra bazei navale americane de la Pearl Harbor şi după declaraţiile
de război ale Germaniei şi Italiei făcute SUA, la 11 decembrie 1941. După 1943,
puterea covârşitoare a Aliaţilor forţează trupele germane de ocupaţie să se
retragă din vest şi sud, până la graniţele Germaniei.
După capitularea italo-germană din
Africa de Nord, Aliaţii invadează Italia în iulie 1943. Guvernul fascist se
prăbuşeşte după destituirea lui Mussolini din 25 iulie 1943. Noul guvern al
Italiei se predă şi se alătură Aliaţilor în războiul împotriva Germaniei. Începând
cu 1943, România şi Bulgaria, aliatele Germaniei, sunt obligate una după alta
de către Aliaţi să accepte încetarea ostilităţilor, iar trupele germane sunt
forţate să plece din Grecia şi din câteva teritorii iugoslave. Trupele
sovietice se aflau la graniţele Prusiei Orientale în august 1943.
Al doilea front din Vest cerut de Stalin
se instituie odată cu debarcarea în Normandia a unei uriaşe armate a Aliaţilor,
la 6 iunie 1944. Într-o operaţiune militară de proporţii, 326.000 de soldaţi cu
peste 50.000 de vehicule ajung pe coastele Atlanticului francez în cinci zile,
suferind pierderi uriaşe pe parcurs, în timp ce 10.000 de avioane securizau
zonele aeriene. La 25 august 1944, Parisul este recâştigat cu sprijinul
trupelor franceze - care fuseseră evacuate în Marea Britanie înaintea ocupaţiei
germane din 1940 - şi al mişcării franceze de rezistenţă. În Est, Armata Roşie
avansase până la graniţa Germaniei.
În ciuda situaţiei create, germanii sunt
hotărâţi să reziste. Conducătorii nazişti mobilizează populaţia pentru războiul
total şi doar ocuparea întregului teritoriu al Germaniei a pus capăt războiului.
Ziua Z
Debarcarea trupelor Aliaţilor în
Normandia, Franţa, reprezintă cea mai ampla operaţiune militară a războiului,
intrând în istorie ca Ziua Z (D-Day). Litera D este abrevierea în engleză a
cuvântului Decizie sau Debarcare
reprezentând denumirea primei zile a operaţiunii. Celălalt D din cuvântul
englezesc Day (zi), urmăreşte sublinierea importanţei evenimentului. Numele
actual al operaţiunii este Operaţiunea Overlord.
Războaiele aeriene
Bătăliile aeriene, asistate de
tehnologia modernă a timpului, provoacă pierderi uriaşe în ambele tabere.
Raidurile cu bombe ale Aliaţilor asupra Germaniei din ultimele etape ale
războiului urmăreau în primul rând să demoralizeze populaţia.
Încă de la început aviaţia a jucat un
rol decisiv în război. Testată cu succes în Războiul Civil din Spania prin
identificarea cu bombardare a ţintelor militare, contribuie decisiv la
cucerirea Poloniei în 1939 şi a Norvegiei în 1940. În mai 1940, germanii
distrug pentru prima dată un oraş întreg, Rotterdamul. Războiul aerian ajunge
la apogeu în urma covoarelor de bombe, altfel spus, a bombardărilor intense
până la distrugere totală a unei zone locuite. Ambele tabere acceptă treptat
exterminarea în masă a civililor, considerând-o un instrument de război.
Raidurile germane de bombardament din Londra şi Coventry din timpul războiului
aerian din Anglia din 1940-1941 nu urmăreau numai distrugerea fabricilor de
armament, ci şi slăbirea moralului populaţiei civile.
În 1943, Aliaţii, superiori din punct de
vedere material şi al forţei umane, îi obligă pe germani să intre complet în
defensivă în războiul aerian. Atacurile aeriene bine direcţionate asupra
poziţiilor germane de pe liniile de front deschid drumul pentru înaintarea
trupelor terestre ale Aliaţilor. Din 1942, raidurile de bombardament ale
americanilor şi britanicilor afectează tot mai mult oraşele din nord şi vest,
îndeosebi în zona industrială de pe Rin şi în Valea Ruhrului. Pentru a slăbi
rezistenţa populaţiei civile germane, oraşe întregi au fost distruse
intenţionat. În ofensivele de zi şi în cele nocturne, raidurile Aliaţilor pun
la pământ, până în 1945, spaţii importante din Köln, Lübeck, Berlin, Dresda şi
Hamburg, obligând populaţia germană să se ascundă în adăposturi subterane
supraaglomerate sau să fugă în regiunile din est ale Reichului. Au fost
aruncate cca două milioane de tone de bombe; fiecare a cincea familie rămâne
fără adăpost. La sfârşitul războiului, la Berlin erau 51 de milioane de metri
cubi de dărâmături, la Hamburg aproape 36 de milioane, la Dresda 25 de
milioane, iar la Köln 24 de milioane. În total, cca 600.000 de germani şi-au
pierdut viaţa în urma atacurilor cu bombe ale trupelor Aliaţilor.
Războiul pe mare
După 1943, Aliaţii domină războiul
naval. Până atunci, germanii reuşiseră să distrugă cu ajutorul submarinelor
traficul maritim de comerţ al Aliaţilor în Oceanul Atlantic, dar în martie
1943, comandantul suprem al flotei germane, Karl Donitz, întrerupe războiul din
Atlantic din cauza pierderilor uriaşe suferite.
Războiul total şi rezistenţa din Germania
După 1943, în ciuda situaţiei militare
disperate, naziştii încep mobilizarea întregii populaţii. Tentativa de puci din
20 iulie 1944 eşuează.
Deşi erau conştienţi de înfrângerea lor
militară iminentă, liderii nazişti încercau din răsputeri să mobilizeze
ultimele rezerve umane, obligând populaţia extenuată şi înfometată să participe
la acţiunile pentru apărarea oraşelor germane. După înfrângerea de la
Stalingrad, în discursul său de la Sportpalast de la 18 februarie 1943
ministrul de propagandă Joseph Goebbels proclamă începutul războiului total.
Toţi bărbaţii între 16 şi 65 de ani, precum şi femeile între 17 şi 45 de ani
trebuiau să vină în apărarea Reichului, pentru obţinerea victoriei finale. După
august 1943, membrii Tineretului Hitlerist sunt luaţi din taberele de educaţie
fizică pentru apărare şi aduşi direct pe front. O mare parte a populaţiei este
obligată să lucreze în industria de armament, tot mai multe persoane sunt
recrutate pentru munca silnică. Sloganul Mergi până la capăt!, difuzat
fie prin afişele de propagandă, fie prin reţelele de radio Volksempfänger,
erau menite să insufle tuturor dorinţa de sacrificiu pe frontul de acasă. Legea
marţială devine şi mai strictă; dezertorii erau împuşcaţi sau spânzuraţi pe loc
de curtea marţială pentru a intimida populaţia.
Teroarea împotriva civililor se
radicalizează după ce mişcarea de rezistenţă germană se impusese pentru prima
dată în conştiinţa publică prin tentativa nereuşită de asasinare a lui Hitler
în Polonia, la 20 iulie 1944. Germanii care formaseră o mişcare de rezistenţă
prin biserică şi opoziţie politică luptau fără succes din 1933 într-un stat
poliţienesc totalitar, împotriva unui regim care era sprijinit de o mare parte
a populaţiei. Riscurile erau extrem de mari şi mulţi dintre ei au plătit cu
viaţa.
Din discursul lui
Joseph Goebbels, ţinut la Sportpalast la 18 februarie 1943
Englezii susţin că populaţia germană
rezistă măsurilor de război total ale guvernului. Că nu doreşte război total,
ci capitulare! Vă întreb: Doriţi război total? Dacă asta vreţi, veţi avea un
război mai total şi mai radical decât orice ne putem imagina astăzi.
Tentativa de
asasinare din 1944
Atentatul cu bombă împotriva lui Hitler,
condus de colonelul von Stauffenberg la 20 iulie 1944 în sediul central din
Polonia al führerului, fusese plănuit încă din 1943 de un grup de conspiratori
din grupările de rezistenţă. Acesta era menit să producă o răsturnare imediată;
după moartea lui Hitler, posturile din partid şi guvern trebuiau ocupate,
instaurându-se un nou guvern care avea să încheie războiul. Hitler
supravieţuieşte atentatului cu doar câteva răni uşoare, iar tentativa de lovitură
de stat eşuează, înjur de 200 de membri ai rezistenţei sunt executaţi şi alţi
7000 aruncaţi în închisoare.
Prăbuşirea militară a Germaniei
La 8 mai 1945, după ce Forţele Aliaţilor
cuceriseră întreaga ţară, Germania capitulează necondiţionat. Hitler evită
arestarea prin sinucidere.
Ultima ofensivă germană din Ardeni, în
sudul Franţei, eşuează în decembrie 1944. Trupele americane, britanice şi
franceze ajung din Vest pe teritoriul Germaniei la începutul anului 1945 şi, în
ciuda rezistenţei disperate, cuceresc un oraş după altul.
La 25 aprilie, soldaţii americani şi
sovietici îşi dau mâna la Torgau, pe Elba. Armata Roşie trece frontiera de est
a Germaniei în ianuarie 1945 şi lansează atacul împotriva Berlinului. În timpul
acestui asalt sunt comise numeroase acte de violenţă asupra populaţiei civile
germane, ca răzbunare pentru atrocităţile militarilor nazişti pe frontul rusesc.
În ciuda superiorităţii covârşitoare a sovieticilor, germanii continuă să opună
o rezistenţă fermă. Hitler înarma până şi copiii, bătrânii şi bolnavii şi îi
trimitea pe front. Berlinul cade la 2 mai după o bătălie sângeroasă de 13 zile
pentru fiecare stradă şi clădire; la 30 aprilie, steagul sovietic era arborat
deasupra Reichstagului. Hitler şi Goebbels se sinucid într-un buncăr subteran
al Cancelariei germane: Hitler pe 30 aprilie, Goebbels a doua zi. Doar în
Bătălia pentru Berlin îşi pierd viaţa 200.000 de militari ai Armatei Roşii şi
cca 50.000 de germani.
Armata germană semnează capitularea
necondiţionată a Germaniei, mai întâi pe 7 mai, la sediul Aliaţilor din Reims,
apoi a doua zi, la sediul sovieticilor din Berlin-Karlshorst; aceasta intră în
vigoare în ziua următoare. Întreaga Germanie era ocupată şi toţi militarii
germani deveneau prizonieri de război. Al Doilea Război Mondial se încheiase în
Europa. Japonia capitulează însă numai după lansarea primelor bombe atomice la
începutul lunii august.
Ordinul Nero
În martie 1945, Hitler emite aşa-zisul Ordin Nero, punând în sarcina ministrului armamentului
Albert Speer distrugerea completă a Germaniei. Fără să ţină seamă de populaţia
civilă, toate instalaţiile din Germania care puteau fi folosite de inamic -
complexe industriale, sisteme de alimentare şi transport - trebuiau distruse
după retragerea armatei. Ordinul a fost ignorat în mare parte.
Germania în 1945
La conferinţa de la Potsdam, Aliaţii
victorioşi creează cadrul politic şi economic pentru reorganizarea Germaniei. Începea
reconstrucţia de la zero.
În conformitate cu acordurile
conferinţelor de război ale Aliaţilor, puterile victorioase împart teritoriul
Germaniei în zone de ocupaţie americană, britanică, sovietică şi franceză. În acelaşi
timp, Berlinul şi Viena sunt împărţite în patru sectoare municipale mari.
La Conferinţa de la Potsdam din iulie
1945, noul preşedinte american Harry S. Truman, Stalin şi Churchill - înlocuit
ulterior de noul premier Clement Attlee - subliniază responsabilitatea comună
faţă de Germania. Consiliul de Control al Aliaţilor deţine puterea supremă de
guvernare. Economia Germaniei este pusă sub controlul Aliaţilor, învingătorii
sunt de acord că principiile politice pentru reconstrucţia Germaniei sunt
demilitarizarea, denazificarea şi descentralizarea. Aceste principii aveau să
fie aplicate mai târziu în mod cu totul diferit, după ideologia specifică zonei
de ocupaţie.
Din noiembrie 1945, conducătorii
regimului nazist sunt judecaţi la Nürnberg pentru crime de război, crime
împotriva umanităţii şi crime împotriva păcii (agresiune). Majoritatea
acuzaţilor au fost spânzuraţi.
După începerea Războiului Rece,
examinarea fiecărui german cu privire la implicarea în sistemul nazist a avut
loc numai parţial.
Aşa cum era planificat la conferinţele
de război ale Aliaţilor, nordul Prusiei Orientale este anexat definitiv Uniunii
Sovietice, iar restul teritoriilor germane de la estul liniei Oder-Neisse sunt
transferate Poloniei. Se aprobă recolonizarea populaţiei germane din Europa de
Est. Peste 16 milioane de germani sunt alungaţi, adesea brutal; mai bine de
două milioane mor încercând să scape prin fugă.
Între timp, peste ruinele Germaniei începea
reconstrucţia. Spre deosebire de perioada de după 1918, învingătorii aduc
carburanţi şi hrană suferinzilor. Femeilor le-a revenit sarcina grea a
curăţării oraşelor de dărâmături. Primii paşi spre democraţie se fac sub
controlul Aliaţilor, prin reînfiinţarea Partidului Social Democrat şi a altor
partide politice în iunie 1945. Renaşterea a avut loc şi pe plan cultural; apar
numeroase ziare, iar teatrele, sălile de concert şi de dans sunt din nou pline.
