VI.26. Africa sub dominaţia colonială

  03:42    

ÎN 1939

Cu excepţia Ethiopiei şi Liberiei, până la sfârşitul sec. XIX, întreaga Africă era împărţită între puterile coloniale europene. În Primul Război Mondial, coloniştii germani sunt înlocuiţi de cei britanici, francezi sau belgieni. Acelaşi lucru se întâmplă în cel de Al Doilea Război Mondial în coloniile italiene. Uniunii Sud-Africane i se acordase statutul de dominion încă din 1910, iar Egiptul obţinuse suveranitate limitată în 1922. Mişcările de eliberare încep să reorganizeze restul Africii abia după cel de Al Doilea Război Mondial.

Africa în Primul Război Mondial

După înfrângerea din Primul Război Mondial, Germania pierde coloniile din Africa. Acestea sunt trecute sub mandate de către Societatea Naţiunilor în 1920.

În Primul Război Mondial, zonele de război din Africa erau Egiptul şi mai ales coloniile germane. Britanicii, francezii, belgienii şi trupele lor de colonişti reuşesc să cucerească rapid Togo, Camerunul şi Africa de Sud-Vest. Numai în Africa de Est germană (Tanzania de astăzi), forţele coloniale ale askarilor, conduse de generalul von Lettow-Vorbeck, reuşesc să apere colonia la sfârşitul războiului; armata de aici încheie ostilităţile numai după primirea unor instrucţiuni precise de pace de la Berlin, în 1918.

Puterile coloniale din Primul Război Mondial se bazau pe trupe formate din indigeni. Segregaţi de militari albi şi plătiţi mult mai prost, aproape jumătate de milion de africani luptă de partea francezilor; puşcaşi senegalezi şi marocani erau de asemenea deportaţi în Europa. Aspiraţia de independenţă se intensifică la sfârşitul războiului. Coloniştii se discreditaseră în ochii soldaţilor întorşi acasă, după războiul triburilor de albi. Reafirmarea dreptului la autodeterminare al popoarelor prin Tratatul de la Versailles impulsionează lupta pentru decolonizare.

Noile forme de dominaţie colonială reprezintă primul pas către emanciparea formală a coloniilor. În 1920, fostele colonii germane trec sub mandatul Societăţii Naţiunilor. Teoretic, aceasta limita puterea administratorilor din colonii, care erau obligaţi astfel să răspundă în faţa unui public internaţional mai mare organizat oficial. În practică însă, pentru populaţia Africii se schimbă prea puţine lucruri, soarta ei depinzând de interesele puterilor europene.

Liberia

În cazul Liberiei se poate observa cum ideea superiorităţii coloniştilor - cu rădăcini în rasismul coloniştilor europeni şi americani - se completează cu politica africană. Aceasta fusese iniţial o colonie americană destinată sclavilor liberi şi devenise republică în 1847. Conform constituţiei, numai imigranţii aveau drepturi civile - indigenii fiind trataţi ca sclavi. Sentimentul de superioritate al coloniştilor era similar cu cel al coloniştilor albi din alte colonii. Africanilor băştinaşi li se acordă dreptul la vot abia în anii 1940, în timpul mandatului preşedintelui Tubman.

Dezvoltarea economică a Africii

Criza economică mondială afectează puternic dezvoltarea economiei Africii. Al Doilea Război Mondial oferă mai târziu coloniilor noi surse de creştere economică.

Primul Război Mondial dovedise puterilor coloniale beligerante potenţialul economic al Africii şi importanţa ei în furnizarea le materii prime şi forţă umană în război. Aceleaşi puteri încep apoi dezvoltarea economică şi exploatarea sistematică a continentului, prin extinderea infrastructurii acestuia în perioada postbelică. Până la sfârşitul anilor 1920 se construise o reţea de căi ferate în întreaga Africă, care seamănă foarte mult cu cea din prezent.

Criza economică mondială din anii 1930 întrerupe modernizarea care adusese o oarecare prosperitate locuitorilor. Mărfurile europene de import devin brusc imposibil de achiziţionat, iar aproape jumătate dintre salariaţii africani îşi pierd slujbele. Aborigenii erau neputincioşi în faţa acestei evoluţii, în timp ce autorităţile coloniale europene încercau să obţină profituri, între altele, prin mărirea taxelor. Mulţi africani încercaseră să-şi câştige existenţa muncind în zonele industriale urbane, fapt care duce la extinderea oraşelor; în zona rurală se revenise la formele vechi de schimb, cum ar fi trocurile.

Izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial în 1939 îmbunătăţeşte situaţia materială şi aduce o vizibilă creştere economică. Pentru că populaţia albă din cele mai multe regiuni trebuia să se întoarcă acasă ca să-şi satisfacă serviciul militar, iar nevoia de materie primă crescuse, se creează noi slujbe. În aceste condiţii, influenţa populaţiei indigene creşte. Dependenţa Europei de economia coloniilor le oferă africanilor posibilitatea de a obţine măriri de salariu şi condiţii de lucru mai bune. În 1940, Marea Britanie adoptă Actul Bunăstării Coloniale, pentru a preveni izbucnirea grevelor în zonele sale de control. În 1951, aceasta devine prima putere colonială care acordă unui stat african - Libia - suveranitatea, declanşând astfel un val de decolonizări mai mult sau mai puţin violente.

Mişcarea panafricană

Importanţa mişcării panafricane creşte după cel de Al Doilea Război Mondial. Participarea activă la război şi conştientizarea faptului că din punct de vedere economic puterile coloniale erau dependente de resursele lor, le insuflă africanilor încredere în forţele proprii în relaţia cu acestea. Lipseau însă iniţiativa şi eforturile serioase în direcţia autonomiei; influenţele Vestului erau încă prea puternice pentru ca aceste state să revină la ordinea tradiţională, fiind totodată mult prea slabe pentru a forma state naţionale după model european.