V.26. America Latină
1810-1914
Când Napoleon ocupă Peninsula Iberică,
coloniile spaniole şi portugheze din America Latină văd în înfrângerea
metropolelor europene o oportunitate pentru autodeterminare. În următoarele
două decenii, majoritatea statelor sud-americane au reuşit să-şi câştige
independenţa sub conducerea creolilor băştinaşi - descendenţii coloniştilor
spanioli. Brazilia a fost singura ţară care a reuşit să se elibereze de sub
dominaţia colonială fără luptă. Războaiele civile şi luptele politice interne
au avut repercusiuni o perioadă îndelungată după obţinerea independenţei în
majoritatea statelor Americii Latine. Organizarea lor politică alterna între
monarhii, dictaturi şi republici.
Războaiele sud-americane pentru independenţă
Simon Bolivar (1783-1830), unul dintre
conducătorii războaielor pentru independenţă, s-a născut într-o familie de
aristocraţi de viţă spaniolă, în Caracas, Venezuela. După moartea mamei sale,
când avea numai nouă ani, se află un timp în Spania, unde şi-a format o părere
proastă despre curtea lui Carol IV. După doi ani de şedere în Franţa
revoluţionară, revine în Venezuela, dar merge din nou la Paris, unde participă
la încoronarea lui Napoleon Bonaparte ca împărat. Împreună cu Francisco de
Miranda, părintele independenţei sud-americane, contribuie la eliberarea
Venezuelei de sub stăpânirea Spaniei între 1811 şi 1812, deşi Spania reuşeşte
ulterior să îşi restabilească dominaţia. Pornind din Noua Granadă (care
cuprindea Columbia de astăzi) Bolivar reia bătălia, iar Venezuela este din nou
eliberată în 1817. În 1819, Bolivar anunţă unirea Venezuelei cu Noua Granadă,
care deveneau Gran Columbia, şi instalarea sa la preşedinţie. Panama se alipeşte
la Gran Columbia în 1821, iar Ecuadorul, în 1822. La sud, elitele locale din
provincia Rio de La Plata se folosiseră de slăbiciunea guvernului central al
Spaniei napoleoniene pentru a-l îndepărta pe vicerege în 1810. În 1816,
Congresul de la Tucamân proclamă independenţa Provinciilor Unite Rio de La
Plata (astăzi Argentina, Uruguay, Paraguay şi Bolivia). După alungarea forţelor
locale spaniole din nord-vestul regiunii printr-o serie de bătălii corp la
corp, armata argentiniană condusă de Jose de San Martin porneşte să elibereze
Chile şi Peru. San Martin trece munţii Anzi împreună cu revoluţionarul chilian
Bernardo O'Higgins. Armata rebelilor îi înfrânge pe spanioli în 1817 la
Chacabuco şi proclamă independenţa statului Chile în 1818. Când San Martin
traversează Peru şi ajunge la Lima, spaniolii abandonaseră deja oraşul, iar
Peru se autoproclamă independent în 1821. San Martin devine preşedinte şi se
alătură armatei lui Simon Bolivar, care venise în Peru din nord. Bătăliile de
la Junin şi Ayacucho din Peru din 1824 marchează sfârşitul dominaţiei Spaniei
în America de Sud.
Dezvoltarea după obţinerea independenţei
După obţinerea independenţei, multe
dintre noile state sud-americane se confruntă cu frământări politice şi cu
dictaturi militare.
Când Peru şi Venezuela se retrag din
Gran Columbia în 1830, Bolivar demisionează, iar ţara se divide în Noua Granadă
- după 1861, Columbia -, Bolivia şi Ecuador. În 1828, în timpul unui război
civil din Bolivia, generalul peruvian Andres Santa Cruz preia puterea, iar în 1836
forţează unificarea Boliviei cu Peru. Însă foarte curând, Argentina şi Chile
dizolvă această confederaţie şi îl demit pe Santa Cruz. În următoarele decenii,
generalul Ramon Castilia reuşeşte să aducă stabilitate în Peru. Ţara cunoaşte o
creştere economică, iar materii prime precum guano şi salpetru îi sporesc
puterea financiară. În Bolivia însă, stabilitatea internă se arăta în
continuare înşelătoare. Statul e zguduit de războaie civile sângeroase.
Confruntări similare au loc în multe state sud-americane devenite independente:
în centrul acestor conflicte se aflau dezacordurile cu privire la structura
politică a ţării. În Argentina, măsurile generalului Juan Manuel de Rosas, care
urmărea unitatea naţională prin mijloace autoritare, aduc stabilitate ţării
pentru mult timp. În 1852, generalul Jose de Urquiza răstoarnă dictatura şi,
după ce intră în vigoare constituţia federală, devine preşedinte al Republicii
Argentina. Provincia Buenos Aires, care fusese obligată să accepte constituţia
în timpul Războiului Civil, se revoltă sub conducerea generalului Bartolome
Mitre în 1861 şi îşi instituie propria preşedinţie. Între 1879 şi 1880,
Cucerirea deşertului, condusă de Julio Argentino Roca împotriva amerindienilor,
aduce ţării spaţii agricole imense în pampas împreună cu Chile, acesta ajunge
la un acord cu privire la împărţirea Ţării de Foc. Statele Unite au fost
arbitru în disputa în care Argentina a cucerit regiuni din Brazilia în 1895 şi,
în 1902, iar prin medierea Marii Britanii care cucerise Insulele Falkland în
1833 - câştigă Patagonia de la Chile. Chile reuşeşte doar să înlăture ultimele
trupe spaniole în 1826. Constituţia restauraţionistă a generalului Joaquîn
Prieto este respinsă de liberali până în 1859, dar fără succes. Guvernul lui
Prieto şi cele de după el se străduiesc să instituie o situaţie politică
internă stabilă, ajutând la renaşterea economică şi culturală. Exploatarea
zăcămintelor de cupru, argint şi salpetru, deschiderea de pieţe pentru produse
agricole, dezvoltarea reţelelor de transport navale şi de căi ferate şi
îmbunătăţirea educaţiei reprezintă elementele fundamentale ale acestei
renaşteri. În 1891, preşedintele în funcţie Jose Manuel Fernández este
înlăturat, iar Războiul Civil care urmează se încheie prin asediul capitalei
Santiago, cu preţul a mai bine de zece mii de vieţi.
Războiul
Salpetrului
În 1879, o companie chiliană de salpetru
din Antofagasta, parte a Boliviei, se împotriveşte unei majorări de impozite.
Drept pedeapsă Chile cucereşte provinciile Tacna şi Arica din Peru, un aliat al
Boliviei. Mai târziu, în 1881, ocupă Lima. După Tratatul de la Ancon, semnat la
20 octombrie 1883, Peru pierde provinciile Tacna, Arica şi Tarapacá în favoarea
statului Chile. După pierderile din Antofagasta şi din provincia Atacama,
Bolivia nu mai are acces la mare.
Mexicul în secolul XIX
Mexicul a avut de câştigat în lupta
pentru independenţă. Sub o alternanţă de monarhii şi republici, se produce
liberalizarea şi dezvoltarea treptată a economiei.
În Noua Spanie (Mexic), nevoia
independenţei şi autodeterminării creştea la fel de mult ca în restul Americii
spaniole. În 1810, Miguel Hidalgo y Costilla, un preot de la ţară, face apel la
populaţie pentru a lupta împotriva spaniolilor. Declaraţia de independenţă este
proclamată în 1813 şi se decretează o constituţie republicană. Ţara nu devine
însă independentă oficial decât atunci când conducătorul militar al creolilor,
Agustín de Iturbide, se aliază cu conducătorul rebelilor, Vicente Guerrero, şi
proclamă monarhia în 1821. Marea burghezie a creolilor şi înaltul cler se
alăturaseră lui Guerrero pentru a preveni acceptarea constituţiei liberale
spaniole. Iturbide domneşte pentru scurt timp ca împăratul Agustin I al
Mexicului, apoi este destituit de către Antonio Lopez de Santa Anna în 1823. Se
adoptă o constituţie republicană şi federală în 1824, iar Guadalupe Victoria
este ales preşedinte. Tânăra republică era divizată de conflictele dintre partizanii
statului centralizat şi cei ai sistemului federalist. Guadalupe Victoria a fost
înlăturat de Santa Anna în 1833. Acesta îşi menţine pentru o lungă perioadă
influenţa asupra politicii ţării. Statele Unite ale Americii Centrale, care
înglobau cea mai mare parte a statelor din America Centrală de astăzi, se
retrag din Republica Mexic între 1838-1839.
După un război împotriva Statelor Unite,
Mexicul este forţat să îşi cedeze teritoriul de la nord de Rio Grande în 1848.
SUA intervin şi în politica sa internă, susţinându-l pe liberalul Benito Juárez
împotriva conservatorilor. Ca preşedinte, Juárez plănuia să dezvolte ţara şi
căuta să evite plata dobânzilor către creditorii străini. Drept răspuns,
statele în cauză - Marea Britanie, Spania şi Franţa - invadează Ciudad de
Mexico în 1863 şi îl numesc împărat pe arhiducele austriac Maximilian. Juárez
recucereşte însă ţara şi îl împuşcă pe Maximilian în 1867, sub incidenţa legii
marţiale. Printr-o lovitură de stat, generalul liberal Porfirio Díaz vine la
putere în 1876 şi continuă reformele pe plan intern şi dezvoltarea economică.
Sub guvernul său, resentimentele ţăranilor fără pământ explodează alimentând
Revoluţia Mexicană din 1910, condusă de Emiliano Zapata, Francisco Villa şi
Venustiano Carranza. După succesul Revoluţiei, Carranza devine preşedintele
Mexicului şi adoptă o constituţie liberală în 1917.
Revoluţia mexicană
În 1910, după realegerea lui Díaz,
izbucneşte o revoluţie condusă de politicieni. În scurt timp însă, revoluţia se
transformă într-o răscoală a ţăranilor (campesinos) care îşi pierduseră proprietăţile în urma
politicilor lui Díaz. În sud, aceştia luptă sub conducerea lui Zapata pentru
recuperarea pământurilor; în nord, sub Villa, luptă pentru obţinerea de
terenuri agricole. După mai multe conflicte între conducători, Carranza iese
învingător şi se autoproclamă preşedinte. În timpul mandatului său adoptă reforme
agrare.
Brazilia în secolul XIX
Brazilia este singura ţară din America
Latină care şi-a câştigat independenţa fără luptă, separându-se de Portugalia
în 1822.
La începutul sec. XIX, Brazilia a fost
locul de refugiu al regelui portughez Ioan VI, sub escortă navală britanică,
după înlăturarea sa de către Napoleon. El a transformat Rio de Janeiro în
capitala regatului portughez. Rio era deschis comerţului internaţional. Se
înfiinţează ministere şi multe alte organe de guvernământ. În Rio se construiesc
spitale, teatre, biblioteci, academii navale şi militare şi o şcoală de
medicină. După Congresul de la Viena, Ioan revine în Europa în 1821 pentru a
domni la Lisabona, în timp ce fiul său Pedro rămâne în locul său ca regent. Cu
toate acestea, Pedro se opune planurilor Parlamentului Portugaliei de a
transforma iar Brazilia în colonie, conducând mişcarea braziliană care lupta
pentru independenţă. Evenimentele sunt influenţate de mişcările pentru
autonomie şi de ideile liberale de pe întregul continent. La 7 septembrie 1822,
el declară independenţa pământurilor de pe ţărmurile râului Iparanga şi, în
acelaşi an, se încoronează ca Pedro I împărat al Braziliei. Acesta a fost un
monarh constituţional. După o campanie împotriva armatelor portughezilor, în
care amiralul britanic, lordul Cochrane, comanda nou-formata flotă braziliană,
portughezii sunt obligaţi să părăsească Bahia. În 1825, Portugalia recunoaşte
independenţa Braziliei. După un război cu Argentina din 1825 şi 1827, Brazilia
pierde provincia de la nord de Rio de La Plata, ulterior Uruguay - prin Pacea
de la Montevideo din 1828. Această nereuşită pe plan extern, precum şi
conflictele cu Parlamentul şi cu clasele sociale dominante, îl obligă pe Pedro
I să abdice în 1831. Sub guvernul liberal al lui Pedro II de după 1840, ţara se
stabilizează. Economia cunoaşte o creştere rapidă, datorită numărului mare de
imigranţi europeni şi dezvoltării plantaţiilor de cafea, îndeosebi în sudul
Braziliei. Cea mai mare problemă internă era sclavia. Când un grup influent de
oponenţi cer abolirea sclaviei, Pedro II o scoate în afara legii în 1888, fără
a-i despăgubi însă pe deţinătorii de sclavi. În consecinţă, acest grup puternic
aderă la tabăra republicană. După o răscoală a garnizoanei din Rio de Janeiro
din 1889, condusă de generalul Manuel Deodora da Fonseca în 1889, Brazilia
devine republică, iar acesta este primul ei preşedinte.
În 1891, o adunare a decis soarta noii
constituţii pentru Statele Unite ale Braziliei. Fonseca este destituit în
acelaşi an de către Floriano Peixotos şi urmează o serie de dictatori. Până la
Primul Război Mondial, teritoriul Braziliei se extinde în urma tratatelor
semnate cu statele vecine. În timpul războiului începe industrializarea, odată
cu deschiderea de pieţe noi, iar infrastructura ţării se consolidează.
