IV.18. Japonia în perioada Muromachi şi shogunatul Tokugawa
1338-1868
În timpul perioadei Muromachi a
shogunatului Ashikaga, care începe în 1338, puterea politică în Japonia este
transferată aristocraţiei militare şi comandanţilor regionali. Rivalitatea
dintre aceştia duce la dezvoltarea centrelor locale, a comerţului european şi a
creştinismului. Începând cu 1560, cei trei mai unificatori ai ţării
centralizează puterea politică şi militară. Shogunatul Tokugawa din perioada
Edo urmează o politică de izolaţionism, care aduce stabilitate internă, dar şi
persecutarea creştinilor şi închiderea ţării în faţa influenţei europene până
în sec. XIX.
Perioada Muromachi (1338-1573)
Shogunatul Ashikaga aduce permanent la
putere în Japonia aristocraţia militară. Deoarece puterea centrală devenea din
ce în ce mai slabă, începe ascensiunea comandanţilor militari locali.
În perioada Muromachi, puterea
guvernamentală trece de la guvernul imperial la aristocraţia militară -
samuraii sau bushi. Bushi erau luptători cu sabia, care dispreţuiau
viaţa de la curte şi trăiau pe domeniile lor din provincie. Jurau credinţă unui
prinţ local şi aveau propriii discipoli. Codul etic al samurailor le cerea să
lupte pentru onoare şi familie şi, atunci când era necesar, să îndeplinească
ritualul de sinucidere (hara-kiri). Faptele lor eroice sunt imortalizate
în piesele de cult ale teatrului No.
Perioada Muromachi începe cu o luptă
pentru putere. În 1334, împăratul Go-Daigo, cu reşedinţa la Kyoto, încearcă să
restabilească puterea împăratului, care fusese pierdută în faţa shogunilor în
1185. Astfel, comandantul militar Ashikaga Takauji instaurează o nouă linie
imperială, loială lui. În 1338, Ashikaga câştigă shogunatul pentru el şi
familia sa. Shogunul devine conducător unic, împăratul rămânând în funcţie doar
de formă. Conducătorii militari ai provinciilor, denumiţi shugo, îşi
însuşesc treptat administraţia civilă şi dările. În 1379, sub Yoshimitsu, al
treilea shogun, centrul puterii se mută de la Kyoto înapoi la Kamakura.
Yoshinori, al şaselea shogun (1428-1441), este ultimul care intervine puternic
în soarta politică a ţării, succesorii săi dedicându-se în primul rând artelor.
Izbucneşte Războiul de la Onin (1467-1477) pentru succesiunea shogunatului,
devastând multe provincii.
Puterea shugo aduce o creştere economică
substanţială şi mari realizări culturale, multe curţi provinciale devenind
capabile să concureze cu centrele principale ale curţii. Dezvoltarea flotei cu
ajutorul prinţilor din provinciile situate pe coastă duce la dezvoltarea
comerţului cu China, dar şi la atacuri asupra litoralului acesteia.
Samuraii
Cavalerii japonezi, samuraii, trăiau
după codul bushido, care îmbina trei tradiţii. De la budismul Zen vine idealul
de pace interioară şi linişte fără frică, iar din şintoism - onorarea familiei
şi a strămoşilor şi loialitatea necondiţionată faţă de prinţ. În sfârşit, confucianismul
le impune obligativitatea serviciului pentru binele societăţii şi al ţării şi
apărarea celor slabi. De asemenea, samuraii se bucurau de o educaţie bună.
Casta samurailor a fost desfiinţată după Revoluţia din 1867-1868.
Domnia daimyo
Domnia prinţilor locali rivali, daimyo,
favorizează apariţia creştinismului în Japonia. Începând cu 1560, cei trei mari
unificatori ai ţării formează o putere nouă, centralizată.
Slăbirea politică a ultimilor shoguni
Ashikaga după Războiul de la Onin duce la răsturnarea puterii de către prinţii
provinciilor, cunoscuţi ca sengoku-daimyo sau mari seniori feudali. Cei
mai puternici daimyo - în Japonia erau între 200 şi 300 - reuşesc să strângă
armate de peste 10.000 de oameni şi înlocuiesc lupta individuală a samurailor cu
asedierea oraşelor şi devastarea fortăreţelor de către trupe de infanterie
regulate. Îşi urmau propriile alianţe politice schimbătoare. Rivalitatea dintre
daimyo favorizează răspândirea influenţei europene şi a creştinismului în Japonia.
În 1543, negustorii portughezi din Macao
debarcă în Japonia pentru prima dată, la sud de Kyushu, deoarece daimyo-ul din
Kyushu - şi curând şi alţi daimyo -, sperând să câştige puterea prin comerţul
european, oferă negustorilor concesii favorabile. În 1571, portul Nagasaki
devine bază portugheză în Japonia, iar în 1579, acestora li se transferă chiar
autoritatea municipală. Negustorii erau întotdeauna însoţiţi de misionari
creştini. Cofondatorul Ordinului Iezuit, spaniolul Francis Xavier, debarcase
deja în Kyushu în 1549 şi fusese primit cu cinste de daimyo-ul local.
Activitatea lui Gaspar Vilela în Kyoto transformă oraşul, în 1560, într-un
centru al misionarismului creştin. Până în 1582, în Japonia erau deja 200 de
biserici şi 150.000 de creştini.
În 1560 începe o nouă perioadă politică,
sub cei trei mari unificatori - shogunii Oda Nobunaga, Toyotomi Hideyoshi şi
Tokugawa Ieyasu. Şi aceştia fuseseră la început daimyo locali, însă reuşesc
să-şi consolideze puterea şi influenţa prin alianţe şi politici de război iscusite.
Recunosc nevoia de consolidare a autorităţii centrale şi promovează politici
care duc la extinderea comerţului şi la importul de arme de foc din Europa.
În 1560, Oda Nobunaga începe să-i
elimine pe ceilalţi daimyo rivali. Cucereşte Kyoto în 1568, înfrânge opoziţia
mănăstirilor budiste, iar în 1573 sfârşeşte domnia shogunilor Ashikaga, a căror
autoritate până atunci existase doar cu numele. De asemenea, în timpul domniei
sale este dezvoltată ceremonia ceaiului şi înfloreşte teatrul naţional Kabuki.
Domnia unificatorilor
Reorganizarea politică sub Oda Nobunaga,
Toyotomi Hideyoshi şi Tokugawa Ieyasu modifică fundamental structura Japoniei.
Ieyasu este primul care reuşeşte să instituie o dinastie, cea a familiei sale.
Nobunaga îşi impune puterea în teritoriu
transformându-i pe daimyo locali în vasali sau luptând împotriva acestora cu
armate mari şi tehnici de asediu. În bătălia de la Nagashino din 1575, trupele
sale folosesc pentru prima dată armele de foc la scară largă. În 1582, cea mai
mare parte a Japoniei trecuse deja sub controlul lui Nobunaga. Acesta
decretează standardizarea unităţilor de măsură, elaborează legi fiscale şi
comerciale, diminuează puterea breslelor locale şi îi sprijină pe negustori.
După asasinarea lui Nobunaga în 1582,
Toyotomi Hideyoshi, generalul său, preia controlul; în 1584 ocupă Kyoto şi se
aliază cu puternicul Tokugawa Ieyasu. În 1585, Hideyoshi îl elimină pe ultimul
daimyo prin forţă şi încearcă să atragă elita tradiţională de partea sa, cu
scopul de a consolida o politică de pace. Împarte proprietăţi chiar şi foştilor
săi rivali, după ce aceştia îşi dovedesc loialitatea, îi adună pe toţi daimyo
într-o uniune şi devine senior feudal suprem. Pentru a-i controla, adesea le
ţinea familiile la curte în calitate de „ostatici de onoare". Începând din
1583, Hideyoshi construieşte castelul Osaka drept capitală, iar în 1591 se
proclamă regent al împăratului. În 1592 ocupă Coreea, însă doi ani mai târziu
este obligat să se retragă de pe continent.
În politica internă, Hideyoshi derulează
reforme radicale. Face o topografie a întregii ţări, cu scopul de a reorganiza
satele şi reşedinţele de familie. Uneşte satele în unităţi de producţie şi
calculează valoarea impozitelor pentru tot satul. Această măsură este
însoţită de o separare a ţăranilor de
clasa războinică, meseriaşi şi negustori, aceştia dovedindu-se figuri decisive
în viitor. Ţăranii sunt obligaţi să predea armele, în timp ce bushi sunt ţinuţi
departe de sate, fiind repartizaţi prinţilor lor prin jurăminte de supunere. În
1590, după ultima victorie asupra familiei Hojo, Hideyoshi devine stăpânul
absolut al Japoniei, însă eşuează în încercarea de a înfiinţa un shogunat
pentru familia sa.
În 1598, după moartea lui Hideyoshi,
puternicul său aliat Ieyasu preia puterea după victoria decisivă în bătălia de
la Sekigahara, iar în 1603 înfiinţează shogunatul Tokugawa pe care familia sa
îl deţine până în 1867. Ieyasu continuă realizările predecesorului său şi pune
bazele unei politici conservatoare şi izolaţioniste care, de altfel, duce la pace
şi stabilitate internă pe termen lung. De asemenea, centralizează întreaga
politică economică şi comercială a Japoniei, împiedicându-i pe daimyo locali să
facă negoţ cu europenii.
Shogunatul Tokugawa (1603-1868)
După ce instaurează pacea în ţară prin
forţă, shogunii Tokugawa duc o politică de menţinere a rânduielilor feudale,
interzic creştinismul şi închid ţara în faţa influenţelor europene, proces care
va continua până în sec. XIX.
Urmându-l la putere pe Hideyoshi, Ieyasu
trebuie întâi să facă faţă unei noi revolte a familiilor daimyo. În 1600
înfrânge pe Ishida, cel mai mare rival al său, şi Alianţa Vestică a acestuia. În
1603, când în sfârşit preia total controlul, 87 de familii daimyo fuseseră
eliminate. Centrele puterii Tokugawa devin Kyoto şi, mai ales, Edo (actualul
Tokyo). În 1605, Ieyasu transferă oficial shogunatul fiului său Hidetada, al cărui
rol rămâne în umbră până la moartea tatălui în 1616. Între timp, Ieyasu îi
învinge pe ultimii daimyo rebeli, cucerind Osaka între 1614-1615.
Iemitsu, al treilea shogun Tokugawa,
desăvârşeşte sistemul de conducere al lui Ieyasu şi aduce pacea în imperiu prin
controale militare stricte. Iemitsu, care legiferează căsătoriile numai între
japonezi şi face reglementări în privinţa vestimentaţiei, îi obligă pe daimyo să-l
recunoască drept unic legislator, iar în 1635 trece toate instituţiile
religioase sub supravegherea shogunilor. Sistemul loialităţii personale se
înrădăcinează la toate nivelele. În 1639 se proclamă politica de închidere a
ţării, care izolează Japonia de lumea exterioară pentru o perioadă de 200 de
ani.
În 1622 începe persecuţia sistematică a
creştinilor, aceştia fiind consideraţi intruşi. Politicile religioase şi
culturale capătă un caracter naţionalist extrem de pronunţat după expulzarea străinilor
şi execuţia japonezilor convertiţi la creştinism.
După Iemitsu, Tokugawa renunţă treptat
la politicile active, lăsând guvernarea pe mâna conducătorilor militari.
Yoshimune, al optulea shogun, a cărei domnie începe în 1716, restabileşte
puterea shogunatului prin reforme guvernamentale şi economice, încurajează
ameliorarea solului şi cultivarea de plante cum ar fi cartofii dulci şi duzii
pentru creşterea viermilor de mătase. De asemenea, standardizează sistemul
juridic şi anulează datoriile ţăranilor. Yoshimune slăbeşte restricţiile asupra
importului de publicaţii din Europa, pentru a se familiariza cu noile metode
administrative şi agricole. Începând cu 1787, politicile sale sunt continuate
activ de Ienari, al unsprezecelea shogun. Japonia cunoaşte o nouă etapă de
dezvoltare, însă politica izolaţionistă rămâne neschimbată până la deschiderea forţată
a ţării de către SUA în 1853-1854.
Revolta
creştinilor
În 1637-1638, măsurile religioase şi
politice ale primului shogun Tokugawa provoacă revolta creştinilor de la Shimabara.
Shogunul reprimă brutal răscoala şi iniţiază exterminarea creştinismului în
Japonia. Nici chiar după slăbirea restricţiilor asupra importurilor de cărţi
occidentale în 1720 nu sunt permise scrieri cu caracter creştin.
