IV.1. Începutul Epocii Moderne
Perioada Modernă timpurie începe în
jurul anului 1500, odată cu restructurarea şi lărgirea viziunii globale care
exista în Evul Mediu: În pofida evenimentelor de cotitură cu valoare de simbol,
cum ar fi descoperirea Lumii Noi de către Cristofor Columb (1492) şi începutul
Reformei (1517), această transformare nu a avut loc abrupt, ci s-a produs
treptat pe parcursul întregii perioade.
Umanism şi Renaştere
Începând cu sec. XIV, marii scriitori
italieni Dante, Petrarca şi Boccaccio folosesc modelul oferit de idealurile şi
erudiţia cărturarilor Antichităţii. Contrastând cu viziunea globală universală
a Evului Mediu, umaniştii (din cuvântul latin humanitas - umanitate)
plasează omul în centrul concepţiei despre lume. Idealurile din perioada
Renaissance (din limba franceză: Renaştere) se construiesc din contactul
cu învăţăturile şi filozofia Antichităţii, fapt care duce la o nouă
independenţă a ştiinţelor, la desprinderea filozofiei de dogma creştină şi la o
înflorire a artelor. Cărturarii cosmopoliţi, cum ar fi Erasm din Rotterdam,
încearcă să unească umanismul cu pietatea creştină, în timp ce de la curtea de
Medici din Florenţa şi de la curtea papală din Roma, arta renascentistă şi
inovaţiile sale se răspândesc în toată Europa.
Reforma, Contrareforma şi statele-naţiuni
Chiar înainte ca Martin Luther să
iniţieze Reforma, critica la adresa Bisericii din ce în ce mai laicizate şi mai
decăzute în moravuri era tot mai virulentă. De exemplu, Jan Hus din Boemia era
un reformator important, care însă a eşuat din cauza rezistenţei aristocraţiei.
Spre deosebire de el, în timpul războaielor ţărăneşti, Luther se declară de
partea prinţilor, care, în schimb, sprijină Reforma în speranţa că-şi vor spori
puterea prin dezvoltarea bisericilor naţionale. Lumea catolică răspunde
Reformei cu o reînnoire internă a Bisericii. Un agent important al acestui
proces a fost Ordinul iezuit fondat în 1534 de către călugărul spaniol Ignaţiu
de Loyola şi confirmat de papa Paul III. Ordinul iezuit a derulat o activitate
misionară şi a combătut mişcările eretice. De asemenea, a coordonat dezvoltarea
sistemului educaţional catolic. Contrareforma s-a bazat pe redefinirea
catolicismului, în cadrul Conciliului de la Trent care a stabilit principiile
credinţei catolice, la fel cum Confesiunea de la Augsburg a pus bazele
credinţei protestante.
Invenţii şi descoperiri
Răspândirea rapidă a Reformei a fost
facilitată de inventarea tiparului, în anul 1445, de către Johann Gutenberg.
Astfel comunicarea ideilor noi a fost mult facilitată şi accelerată, fiind
tipărite scrieri cu tiraje mari, care puteau fi răspândite oriunde.
Descoperirile din domeniul ştiinţelor naturale, cum ar fi cea a universului
heliocentric a lui Copernic, în 1597, au revoluţionat viziunea asupra lumii.
Setea de descoperiri şi căutarea unor noi căi comerciale contribuie la apariţia
exploratorilor şi a călătorilor pe mare. În sec. XV, căutarea căilor maritime
spre India îi face pe portughezi să navigheze în jurul Africii; în 1492,
Cristofor Columb a debarcat în America; între 1520-1521, Magellan a făcut prima
călătorie în jurul lumii. La începutul comerţului mondial şi al colonialismului,
statele europene şi-au stabilit hegemonia în multe părţi ale lumii. Însă una
dintre urmările nefaste ale acestei hegemonii a fost alterarea şi distrugerea a
numeroase culturi şi subjugarea multor milioane de oameni, care au fost
transformaţi în sclavi. Cu toate acestea, descoperirea noilor societăţi a dus
la fascinaţia pentru exotic, mai ales pentru culturile Persiei, Chinei şi
Imperiului Otoman. În secolele XVII-XVIII, în Europa au fost aduse elemente ale
acestor culturi. În Imperiul Otoman, în Persia, în India Marilor Moguli şi în
China dinastiei Manchu, state care se aflau pe culmile puterii şi prosperităţii
în secolele XVI-XVIII, nu au avut loc conflicte importante cu europenii,
incursiunile acestora fiind tratate cu o oarecare indiferenţă.
Absolutism şi iluminism
În Perioada Modernă timpurie,
absolutismul (concentrarea în mâinile prinţilor a puterii nedivizate) a devenit
forma de guvernare a multor state. Aceasta se baza pe teoriile formulate în
secolele XVI-XVII de către filozofi politici, precum Niccolo Macchiavelli, Jean
Bodin şi Thomas Hobbes. În aceste tratate sunt dezvoltate concepte cum ar fi raison
d´etat (raţiunea de stat) şi suveranitatea absolută a conducătorului.
Instrumentele principale ale puterii prinţilor absolutişti erau armata şi
birocraţia administrativă care răspundea doar în faţa monarhului.
O formă particulară de absolutism a
apărut în combinaţie cu iluminismul sec. XVIII, formă care încerca să aplice în
toată societatea atât umanismul, cât şi descoperirile filozofice şi ştiinţifice
ale sec. XVII. Încă în sec. XVII, cărturari ca René Descartes, John Locke,
Baruch de Spinoza şi Gottfried Wilhelm Leibniz găsiseră metode de eliberare a
gândirii de sub dogma religioasă. Oameni de ştiinţă ca Galileo Galilei şi Isaac
Newton au conturat o nouă viziune asupra lumii, bazată pe cunoştinţele obţinute
prin descoperirile ştiinţifice. Marii filozofi iluminişti ai sec. XVIII,
Montesquieu şi Voltaire, au promovat libertatea spiritului şi a religiei şi
separarea ştiinţei de doctrina religioasă. De asemenea, au cerut o revizuire a
metodelor de guvernare, care să pornească de la raţiune şi de la o imagine
asupra omului, care să se bazeze pe egalitatea dintre persoane. Filozofii
Jean-Jacques Rousseau şi Immanuel Kant au atacat absolutismul prin critici la
adresa politicilor şi instituţiilor Statului şi mai ales a Bisericii.
Prinţii absolutişti iluminaţi au
profitat de structurile deja prezente ale Bisericii şi Statului pentru a-şi
atinge scopul: binele Statului şi bunăstarea supuşilor. Astfel, centralizarea
Statului se accentua, în timp ce influenţa Bisericii, mai ales în şcoală şi în
sistemele de educaţie, se diminua. Însă, chiar şi monarhii interesaţi de
reformă, cum au fost regele Frederic cel Mare al Prusiei sau împăratul Iosif
II, nu erau pregătiţi să-şi lase supuşii, mai ales burghezia care era în plină
ascensiune socială, să participe la viaţa politică a ţărilor pe care le
conduceau. De exemplu, împărţirea puterilor cerută de filozofii iluminişti nu a
fost realizată niciodată.
Ascensiunea burgheziei
Umanismul şi Reforma au influenţat modul
de gândire al clasei de mijloc a Europei, care se îmbogăţise în capitalismul
timpuriu. Bogăţia a adus acestei noi clase respect şi o poziţie influentă în
societate. Pentru a contrabalansa puterea prinţilor şi a Bisericii,
conducătorii absolutişti s-au reorientat către burghezie. Având acces la studii
universitare, mulţi reprezentanţi ai clasei de mijloc au reuşit să obţină
funcţii în stat. În economia statului au fost promovate comerţul şi afacerile,
coordonate de burghezie. De asemenea, ea a început să se impună şi în viaţa
culturală. În ciuda acestui fapt, burghezia (numele recunoscut al clasei de
mijloc) nu avea acces la procesele politice de luare a deciziilor. Conflictele
generate de această contradicţie au culminat cu Revoluţia Franceză din 1789,
care, împreună cu Declaraţia de Independenţă a Americii, cu Declaraţia
Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului, adoptată la 26 august 1789 în Franţa,
au marcat începutul „Perioadei Burgheze" şi venirea la putere a clasei de
mijloc.
