II.15. Imperiile nomade din stepele eurasiatice
SEC. III Î.HR.- SEC. VII D.HR.
Stepele eurasiatice, care se întind la
est de Marea Neagră până în vest la Marea Galbenă din China, au fost
întotdeauna locuite de nomazi. Istoria vechilor imperii ale perşilor, grecilor
sau indienilor a fost influenţată de ciocnirile cu sciţii, sarmaţii sau saka
din stepe, care nu s-au unificat însă niciodată ca o singură naţiune. Unul
dintre cele mai vechi grupuri a fost Xiongnu, care a înfiinţat un mare imperiu
nomad la sfârşitul sec. III î.Hr. la graniţa nordică a Chinei. Înfrângerea şi
alungarea lor de către dinastia Han a declanşat un val de mişcări migratoare,
care s-a făcut simţit până în vest în sec. IV d.Hr. când hunii au fost împinşi
pe teritoriul goţilor, declanşând astfel Marea migraţie a popoarelor, care a
schimbat întreaga faţă a Europei.
Xiongnu, Kushana şi heftaliţii
Înainte de ascensiunea hunilor, mari
imperii nomade au luat naştere prin formarea unor confederaţii de triburi.
Imperiile călăreţilor nomazi Xiongnu,
huni şi turci, precum şi Imperiul Mongol al lui Genghis-Han din sec. XIII, au
avut la bază coaliţii realizate între diferite triburi şi popoare. Dat fiind
faptul că fondatorii imperiilor nu puneau accent pe etnicitate, orice grup care
avea aceleaşi interese cu imperiul, chiar şi foşti duşmani, era acceptat.
Această politică de confederaţie formală a triburilor a adus rapid la
fragmentarea şi prăbuşirea imperiilor nomade.
Federaţia de triburi Xiongnu, care a
apărut la sfârşitul sec. III î.Hr., a reprezentat o ameninţare extrem de
serioasă pentru dinastia Han din China. Aceasta a făcut toate eforturile
posibile, de la construirea Marelui Zid până la atacuri militare, pentru a-şi
elimina rivalul. În sec. II-III, chinezii au reuşit să scindeze şi să
îndepărteze treptat Federaţia de triburi Xiongnu. Unii membri ai confederaţiei
au devenit dependenţi de chinezi şi au fost asimilaţi, alţii au fost înfrânţi
şi alungaţi spre vest. Probabil că
Xiongnu, în retragerea sa, a silit alte
popoare şi triburi care traiau mai la vest, precum Kushana, să-şi părăsească teritoriile
şi să invadeze Asia Centrală şi India. În prezent, nu se mai consideră că ar fi
existat o relaţie între huni, care au apărut în sec. IV, şi Xiongnu, deşi este
posibil ca o parte a fostei confederaţii Xiongnu să fi fuzionat cu cea a
hunilor.
În sec. V, puternicii Sasanizi din
Persia au intrat în conflict cu imperiul nomad al Heftaliţilor, cunoscuţi şi
sub numele de „hunii albi". După ce heftaliţii s-au îndreptat spre sud
pentru a distruge rămăşiţele marelui imperiu Gupta din nordul Indiei, au fost
la rândul lor spulberaţi în anul 567 de sasanizii conduşi de către Chosroe I.
Hunii
Incursiunile militare ale hunilor, în
special sub conducerea regelui Atila, „biciul lui Dumnezeu", au fost atât
de devastatoare, încât mulţi europeni au crezut că venise sfârşitul lumii.
Hunii i-au învins pe ostrogoţi şi pe
vizigoţi în 375, distrugând totul în calea lor. Datorită obiceiului de a
aplatiza nasurile copiilor lor pentru a le lărgi faţa, ei au fost descrişi de
cronicari drept „creaturi cu chip de animal", sporind astfel groaza pe
care o stârneau. Hunii nu i-au eliminat complet pe germani, întrucât aveau
nevoie de aceştia în armata lor.
Imperiul Roman de Răsărit a încercat să
îşi apere graniţele oferindu-le hunilor chiar şi 1500 de livre de aur pe an. Cu
toate acestea, hunii conduşi de Atila, care îşi ucisese fratele co-regent Bleda
în anul 445, au pătruns adânc în teritoriul Imperiului Roman de Răsărit, au
devastat provinciile balcanice şi au cerut tributuri şi mai mari. Atila s-a
îndreptat apoi spre vest în fruntea unei armate uriaşe şi mereu în creştere
prin adăugarea hunilor şi a triburilor germanice. Multe oraşe prin care au
trecut au fost arse din temelii, precum Trier şi Metz. În iunie 451, francii,
vizigoţii şi romanii aflaţi sub conducerea comandantului imperial Aetius au
reuşit să oprească înaintarea hunilor. Bătălia de pe Câmpiile Catalaunice,
lângă Chalonssur-Marne, a durat mai multe zile, în timpul cărora au căzut
aproximativ 90.000 de luptători.
Hunii şi aliaţii lor au fost nevoiţi să
se retragă spre Europa de Est, dar Atila nu fusese complet învins. În anul 452,
el a invadat nordul Italiei, ameninţând Roma. Papa Leon I a reuşit să îi
convingă pe hunii suferind de foame şi de boli să se întoarcă din drum. Atila a
murit pe neaşteptate în 453, imediat după petrecerea sa de nuntă. Hunii s-au
scindat în luptele ce au urmat, fiind definitiv învinşi şi alungaţi aproape la
fel de repede precum îşi cuceriseră teritoriile.
Alţi călăreţi nomazi au venit dinspre
răsărit pe urmele hunilor în Europa, printre care s-au numărat şi avarii şi maghiarii.
Avarii au adus scările de şa în Europa, care constituiau un ajutor considerabil
pentru luptătorii călare. În Asia Centrală, popoarele de origine turcă au
preluat moştenirea hunilor, înfiinţând în secolele VI-VII un mare imperiu nomad
care se întindea din China până la Marea Caspică.
Înfăţişarea
hunilor
„Prin trăsăturile lor îngrozitoare
stârneau multă teamă în cei pe care poate că nu i-ar fi putut învinge în
luptă... Pielea lor oacheşă era înspăimântătoare şi aveau... ochii cât gămălia
unui ac. Curajul lor reieşea din înfăţişarea lor ameninţătoare şi erau cruzi cu
copiii lor chiar din ziua în care aceştia se năşteau, crestând obrajii
băieţilor cu sabia, astfel încât ei să îndure durerile provocate de răni chiar
înainte de a suge laptele mamei."
Jordanes, Getica (Istoria goţilor,
capitolul XXIII) 551 d.Hr.
