I.13. China de la începuturi până la perioada „statelor războinice"
5000-221 Î.HR.
Deşi China a fost unul dintre primele
teritorii locuite de oameni, civilizaţia sa este relativ recentă, în comparaţie
cu alte civilizaţii antice avansate. Primele mari comunităţi au început să
apară în mileniul al treilea î.Hr. Dinastiile conducătoare Shang şi Zhou au
concentrat puterea şi au inaugurat o eră a progresului tehnic remarcabil odată
cu sec. XVIII î.Hr. Imperiul a intrat într-un declin evident începând cu sec.
VIII î.Hr. şi s-a fragmentat, din cauza războiului.
Perioada Timpurie a Chinei şi dinastia Shang
Chiar şi primele civilizaţii din China
au avut mari realizări tehnice. Aceste prime popoare şi conducătorii lor vor fi
ulterior venerate, atribuindu-li-se însuşiri mitice şi intrând definitiv în
istoria chineză.
„Omul din Beijing" este unul dintre
primii hominizi găsiţi în China. Oasele sale au fost descoperite într-o peşteră
lângă Beijing şi datează de acum 300.000-400.000 de ani. Ulterior lângă
Lantian s-au găsit rămăşiţele unui hominid cu o vechime de 700.000 de ani.
Primele aşezări au fost întemeiate încă în Neolitic de crescători de vite şi
fermieri pe lângă marile râuri din China. Una dintre primele civilizaţii din
această perioadă este Yang-shao (cca 5000 î.Hr.) din nordul Chinei, care a
lăsat în urmă cantităţi considerabile de ceramică. La începutul mileniului III î.Hr.,
ea a fost înlocuită de civilizaţia Lung-shan, care construise aşezări
permanente şi atinsese un grad avansat de tehnică folosită în special pentru
scopuri domestice.
În China se crede tradiţional că primul
stat s-a format la sfârşitul mileniului III î.Hr. Potrivit legendei, acesta a
fost condus de regii-înţelepţi Yao, Shun şi Yu. Ei au marcat începutul unei
adevărate civilizaţii în zonă, datorită progresului agriculturii şi al
gestionării resurselor de apă.
Se presupune că Yu a înfiinţat dinastia
Xia, din care a luat naştere dinastia Shang, la începutul Epocii Bronzului în
China, aproximativ la începutul sec. XVIII î.Hr. În timpul acestei dinastii
(cca 1766-1100 î.Hr.), împăratul a devenit conducătorul religios şi cultural
suprem. Considerat a fi „trimisul cerului", el era înconjurat de o castă
numeroasă de preoţi. Au fost ridicate oraşe fortificate cu palate şi temple,
unele cu cheltuieli enorme. Împăratul îşi schimba frecvent reşedinţa luxoasă.
Casele din lut întărit aveau pivniţe unde se stocau rezervele de hrană. Printre
numeroasele descoperiri tehnice ale acestei perioade se numără ceramica
lustruită, creşterea viermilor de mătase, căruţele cu roţi cu spiţe şi plugul.
Scrierea pictografică Shang avea mai mult de 3000 de litere, fiind precursoarea
sistemului chinez modern de scriere.
Dinastia Zhou şi „statele războinice"
Dinastia Zhou a marcat începutul unei
serii de schimbări importante în structura socială a Chinei. Sistemul feudal
care a luat astfel naştere a declanşat declinul autorităţii politice centrale,
pe măsură ce statele regionale îşi afirmau autonomia.
Poporul Zhou, care în timpul dinastiei
Shang trăia într-un mic regat din vestul Chinei, a învins populaţia Shang prin
1050 şi a preluat puterea. Îşi guvernau teritoriile întinse prin vasali,
dăruind pământ căpeteniilor de clan loiali şi mai ales membrilor propriilor
familii. De aceea, istoricii au asociat apariţia sistemului feudal atât de
caracteristic Chinei cu dinastia Zhou. Descentralizarea puterii cauzată de
acest sistem a facilitat înfiinţarea ulterioară a mai mult de o mie de „mici
naţiuni" autonome, conduse de elita locală. În aceeaşi perioadă, categoriile
sociale s-au transformat în funcţie de relaţiile feudale, în nobilime, casta
militară şi administratori pe de o parte, şi fermierii şerbi şi meşteşugari
(majoritatea populaţiei) pe de alta. Tot în timpul dinastiei Zhou a apărut şi
conceptul de „trimis al cerului", care însuma dreptul divin al împăraţilor
de a conduce. Viaţa politică a dinastiei se împarte în două faze. În prima
dintre acestea, cunoscută ca Perioada Zhou de Vest (cca 1050-771 î.Hr.), a
existat un puternic guvern central. În timpul celei de-a doua faze, numită
Perioada Zhou de Est (771-cca 256 î.Hr.), rămăsese doar un conducător
marionetă, cu rol simbolic. Nu deţinea nici o autoritate şi era uşor manipulat
de conducătorii regiunilor rivale. Alte surse împart dinastia Zhou în trei
etape: cea „timpurie" (771-722 î.Hr.), perioada de „primăvară şi
toamnă" (722-481 î.Hr.), în care au apărut unele state vasale autonome, şi
faza „statelor războinice" (481-221 î.Hr.), care şi-a împrumutat numele
din Cartea statelor războinice, scrisă mai târziu în timpul dinastiei Han. După
o perioadă de unificare forţată, au rămas şapte state mari care se înfruntau
pentru supremaţia asupra întinselor teritorii ale Chinei. Deşi a fost marcată
de violenţă şi război, această epocă s-a impus şi prin progresul intelectual şi
tehnic care s-a produs. Cea mai importantă realizare a fost probabil trecerea
la o cultivare intensivă a terenurilor agricole şi introducerea unor noi
plante, în special orezul şi grâul. Tehnicile de irigaţie şi metodele de
construcţie a drumurilor s-au îmbunătăţit considerabil. S-au răspândit şi
tehnicile de prelucrare a fierului. Perioada „statelor războinice" a
coincis de asemenea cu epoca de aur a filozofiei chineze. Ea a luat sfârşit
odată cu instaurarea statului militar Qin.
Epoca celor o
sută de şcoli de gândire
Pe fundalul ciocnirilor dintre
conducătorii rivali din perioada statelor războinice au apărut numeroase şcoli
filozofice. Aproape toate au luat poziţie faţă de chestiunile politice şi se
străduiau să intre în graţiile celor de la putere. Nouă astfel de şcoli au
dominat în cele din urmă scena politică şi filozofică. Printre ele se numărau
şcoala literaţilor (confucianismul), taoiştii, mohiştii, al căror cod etic era
foarte apropiat de gândirea utilitaristă, şi legaliştii, care cereau o guvernare
fermă cu un control juridic strict. Preceptele legaliste au devenit dogmă de
stat în timpul dinasitiei Qin, în vreme ce mohismul a dispărut.
