I.7. Siria şi Palestina
3000-332 Î.HR.
Siria şi Palestina au avut o importanţă
strategică din punct de vedere militar, comercial şi cultural, aflându-se la
confluenţa primelor civilizaţii avansate din Egipt, Asia Mică, Mesopotamia şi
Marea Egee. Puterile vecine se aflau în conflict permanent pentru controlul
asupra regiunii, nepermiţând crearea unui stat local unificat. Din cauza
invaziilor devastatoare ale popoarelor mării s-a format în sfârşit acel vid de
putere necesar apariţiei de scurtă durată a regatelor puternice ale lui David
şi Solomon. În aceeaşi perioadă, fenicienii au construit un imperiu comercial
care se întindea de la coastele de vest ale Anatoliei până la marginea
Oceanului Atlantic.
Canaaneenii şi amoriţii
Canaaneenii şi amoriţii au dat naştere
împreună unei civilizaţii avansate care îmbina elemente de stil din întregul
Orient antic şi scoteau în evidenţă poziţia strategică a Siriei şi Palestinei.
Primii locuitori ai Palestinei purtau
numele de canaaneeni, iar cei ai Siriei se numeau amoriţi, sau canaaneeni
răsăriteni. Ambele populaţii aparţineau din punct de vedere lingvistic grupei
semite. Nu au fost niciodată unificate politic, locuitorii trăind în oraşe-stat
conduse de prinţi sau preoţi-regi. Rămăşiţele oraşului canaanean Ierihon, care
datează de la începutul mileniului IX î.Hr., sunt considerate cele mai vechi
dovezi ale unei vieţi urbane. De-a lungul veacurilor, conducătorii egipteni,
hitiţi, asirieni şi babilonieni s-au luptat pentru supremaţia asupra Palestinei
şi Siriei.
Centrele comerciale de pe coasta Mării
Mediterane deţineau o poziţie privilegiată printre oraşele-stat. Byblos a fost
iniţial cel mai activ dintre acestea, având legături comerciale cu Egiptul încă
din mileniul III î.Hr. Era de asemenea principalul port pentru exportul
cedrului libanez şi al articolelor de lux produse local pentru pieţele
egiptene. La mijlocul sec. XIII î.Hr., oraşul Ugarit, care se afla mai la nord,
a înlocuit Byblosul ca port principal. Negustorii micenieni aveau chiar
propriul cartier în oraş, ceea ce scoate în evidenţă relaţiile comerciale strânse
cu civilizaţiile egeene.
Creând pe rând alianţe cu hitiţii şi cu
egiptenii, regii din Ugarit şi-au putut păstra independenţa până la începutul
sec. XII, când oraşul a fost cucerit de popoarele mării şi distrus în întregime.
Săpăturile arheologice efectuate la
Ugarit, astăzi oraşul Ras Shamra, au scos la lumină mai multe biblioteci cu
manuscrise antice redactate în cel puţin patru limbi.
Baal
Baal, sau Baalat la forma de feminin,
era numele supremei zeităţi a oraşelor canaaneene şi amorite. Erau adorate şi
alte divinităţi, precum Astarte, zeiţa fertilităţii şi a războiului. În
Palestina, cultul monoteist al lui Yahve rivaliza cu un cult mai vechi închinat
lui Baal, pe care a reuşit de altfel să îl înlocuiască.
Oraşele-stat feniciene
Fenicienii sunt consideraţi a fi cei mai
desăvârşiţi navigatori ai Antichităţii. Ei faceau comerţ, înfiinţând colonii şi
răspândindu-şi cultura, asemănătoare celei canaaneene şi amorite, în întreaga
Mare Mediterană şi nu numai.
După ravagiile făcute de popoarele
mării, centrul comerţului s-a mutat la sud de Siria, pe teritoriul de astăzi al
Libanului. Grecii numeau această regiune „Fenicia" („ţinutul
purpurei"), datorită preţioasei vopsele produse acolo. La fel ca şi în
perioada canaaneenilor şi a amoriţilor, Fenicia era alcătuită din oraşe-stat
conduse de regi şi familii influente de negustori. Din cauza diminuării
competiţiei miceniene şi minoice, fenicienii au câştigat controlul în Marea
Mediterană până la coastele Peninsulei Iberice şi în nordul Africii. Au
înfiinţat numeroase colonii, printre care şi Cartagina („noul oraş") în
jurul anului 814 î.Hr., care avea să devină principala putere maritimă din
vestul Mediteranei. Reţeaua comercială feniciană se întindea până în Marea
Britanie şi Insulele Canare, existând chiar o ipoteză că fenicienii ar fi
înconjurat Africa la începutul sec. VI î.Hr. Ei au păstrat absolut secrete
cunoştinţele despre oceanul de dincolo de „Coloanele lui Herakles", cum
era numită Strâmtoarea Gibraltar, şi au răspândit legende terifiante despre
acea parte a lumii pentru a-şi speria rivalii.
Sidonul şi Tyrul erau cele mai importante
oraşe-stat feniciene, iar conducătorii lor aveau legături strânse cu regii din
Israel şi Iuda. În sec. X î.Hr., Hiram I al Tyrului l-a ajutat pe regele
Solomon să construiască o flotă comercială pentru o expediţie la Marea Roşie.
Tyrul a atins apogeul în timpul domniei lui Ittobaal I, care a cucerit Sidonul
în sec. IX. În această perioadă, fenicienii simţeau deja ameninţarea militară a
vecinilor, Asiria şi Babilon, care începuseră să le ceară tribut. Doar Tyrul,
aflat pe o insulă invincibilă, a putut rezista presiunii. Sidonul a fost
pierdut, dar a reuşit să-şi păstreze independenţa în ciuda asediului lung de 13
ani la care l-a supus Nabucodonosor II al Babilonului şi care s-a încheiat în
anul 573 î.Hr. Perşii, în schimb, au respectat autonomia fenicienilor, care au
alcătuit baza flotei persane în luptele împotriva grecilor.
Alexandru cel Mare a fost primul care a
reuşit să cucerească Tyrul în anul 332 î.Hr., după un asediu de şapte luni, în
timpul căruia a construit un dig de la ţărm până la insula pe care se afla
oraşul. Deşi fenicienii au căzut apoi sub conducerea diadohilor şi a romanilor,
ei au reuşit să îşi păstreze vie identitatea lor culturală şi religioasă. Multe
din influenţele care ajungeau în Europa dinspre Asia treceau mai întâi prin Creta,
aşa cum a fost şi cazul alfabetului fenician.
Răpirea Europei
Potrivit mitologiei greceşti, Zeus, care
era divinitatea supremă, s-a metamorfozat într-un taur alb şi a răpit-o pe
Europa, fiica regelui fenician Agenor. Din unirea lor a ieşit Minos, legendarul
rege al Cretei.
Primii evrei şi regatele lui David şi Solomon
Evreii au pătruns în Palestina în sec.
XIII î.Hr. Conflictele cu localnicii au stimulat formarea unei civilizaţii
militare, care a unificat triburile răzleţe şi a favorizat crearea unui stat
naţional în jurul anului 1020 î.Hr.
După ce numeroase oraşe-stat canaaneene
din Palestina au fost distruse de popoarele mării la începutul sec. XIII î.Hr.,
filistinii s-au stabilit pe coastă şi au înfiinţat o federaţie de oraşe-stat
independente. Tot atunci au sosit şi arameenii de origine semită, printre care
se numărau şi triburile lui Israel. Grupuri de evrei trăiseră anterior în
Egipt, după cum aflăm din istoria biblică a lui Moise. Toţi evreii erau legaţi
de adorarea lui Yahve. Unicitatea acestei divinităţi în panteonul de zei din
Orientul Apropiat şi puritatea cultului său caracterizau societatea lor. În
jurul anului 1020 î.Hr., Saul a fost proclamat regele evreilor şi comandantul
armatei în lupta împotriva celorlalte triburi aramaice şi a filistinilor. El nu
deţinea însă nici un fel de autoritate internă, cum ar fi perceperea dărilor.
După moartea lui Saul, David conducătorul militar de succes, din tribul lui
Iuda, a fost ales rege în jurul anului 1004 î.Hr. Spre deosebire de Saul, David
se baza pe propria armată, cu ajutorul căreia obţinea fonduri şi confisca
proprietăţi. El a înfrânt autonomia triburilor răzleţe ale lui Israel şi a
creat un stat unificat, cu capitala la Ierusalim, care devenea astfel centrul
politic şi religios al evreilor. David a cucerit teritoriile arameene vecine,
până când regatul său a ajuns să se întindă între fluviul Eufrat la nord şi
Marea Roşie în sud. Fiul său, Solomon, i-a urmat la conducere, stabilind
relaţii diplomatice şi comerciale strânse cu fenicienii, arabii şi egiptenii.
El a construit la Ierusalim un templu splendid închinat cultului lui Yahve.
Existau însă deja semne ale declinului puterii regatului. Unii vasali arameeni
şi-au recâştigat independenţa, în vreme ce presiunea dărilor, munca forţată
neplătită şi toleranţa lui Solomon faţă de străini au stârnit nemulţumirea
evreilor. Cu toate acestea, Solomon a rămas în memoria posterităţii mai ales
pentru proverbiala sa înţelepciune.
David
După ce David l-a ucis pe uriaşul
filistin Goliat, Saul, regele fondator al Israelului, l-a adus la curtea sa.
Deşi invidia popularitatea acestuia, regele nu i-a făcut totuşi nici un rău lui
David, întrucât tânărul era bun prieten cu fiul său, Ionatan. David s-a
căsătorit apoi cu fiica lui Saul. Când Ionatan a murit luptând împotriva
filistinilor, Saul s-a sinucis şi David a devenit rege. În timpul domniei sale,
propriul fiu s-a ridicat împotriva lui. Mai târziu, David s-a îndrăgostit de
Batşeba şi l-a trimis pe soţul ei în luptă, pentru a fi ucis. Fiul lui David şi
al Batşebei, Solomon, i-a urmat pe tron.
Regatele Iuda şi Israel
Rivalitatea pentru tron dintre
succesorii lui Solomon a dus la scindarea regatului. Chiar şi după aceasta,
conducătorii regatelor Iuda şi Israel s-au confruntat cu o puternică opoziţie
internă, în special religioasă, dar şi cu presiuni tot mai mari venite din
exterior, din partea asirienilor şi a babilonienilor.
După moartea lui Solomon în 926 î.Hr.,
regatul s-a divizat. Fiul său, Rehoboam, care dorea să continue politica
centralistă a tatălui său, a fost recunoscut ca rege de triburile lui Iuda şi
Beniamin, în vreme ce triburile din nord l-au proclamat conducător pe Ieroboam
I, unul din vechii rivali ai lui Solomon.
Regatul din nord, Israel, era frecvent
destabilizat de schimbările de dinastii. În timpul domniei lui Ahab şi a
reginei sale Izabela, fiica regelui Ittobaal I al Tyrului, profetul Ilie s-a
ridicat împotriva nedreptăţilor sociale şi a promovării cultului lui Baal de către
regină. Ascultând de profetul Elisei, Iehu a preluat tronul în jurul anului 845
î.Hr., ucigând-o pe regina văduvă Izabela, pe fiul ei, regele Ioram, şi pe
mulţi din adepţii cultului lui Baal.
În regatul Iuda, unde dinastia lui David
rămăsese la conducere, s-au remarcat profeţii Isaia şi Ieremia. Aceştia
criticau nu doar condiţiile sociale şi culturale, ci şi politica externă a
regelui, care era influenţată în special de dominaţia asiriană din Orientul
Apropiat. Începând cu sec. IX î.Hr., asirienii au intervenit în succesiunea la
tron atât în Israel, cât şi în Iuda, impunându-şi propriii candidaţi, care
garantau plata tributului.
Încercările Israelului de a-şi câştiga
independenţa cu ajutorul Egiptului au dus la distrugerea ţării în 722 î.Hr.
Asirienii au ocupat teritoriul, au jefuit Samaria şi au deportat populaţia.
După ce Nabucodonosor II i-a alungat pe asirieni şi egipteni din Palestina, l-a
aşezat pe Zedechia pe tronul regatului Iuda. Când acesta s-a răsculat în anul
587 î.Hr., Nabucodonosor a devastat Ierusalimul şi a anexat Iuda imperiului
său. Majoritatea populaţiei a fost luată în „robia babiloniană".
Critica
guvernanţilor în Biblie
Biblia conţine critici extrem de dure la
adresa conducătorilor politici din Orientul Apropiat. Profetul Ieremia l-a
avertizat pe monarhul regatului Iuda şi a prezis înrobirea de către
babilonieni: „Spune împăratului şi împărătesei: umiliţi-vă şi şedeţi pe pământ,
căci împărăţia voastră va cădea, cum vă va cădea de pe cap şi coroana
împărătească... Tot Iuda este dus în robie, da, în întregime este dus în
robie."
(Ieremia, cap. 13, v. 18-19)
